Poate ca ploaia ma face sa scriu postul asta. Mai mult ca sigur, de fapt. Nu voi scrie despre ea, ca e frumoasa, ca ma face melancolica un pic, sau ca imi place sa ma plimb cand ploua. Nu stiu, pentru mine ploaia e ceva temporar, ceva care va trece pana la urma. Mai ales cand sunt nori negri, negri sau, si mai rau, cand cerul e alb. Dupa mine, cerul poate fi oricum, numai alb nu. Imi da o senzatie de gol si-mi spune ca va mai trece mult pana va fi din nou soare.

Am mereu o aceeasi imagine in cap, cand afara ploua, iar eu stau pe pat, uitandu-ma pe geam si vazand mai mult cerul. E o imagine din desene animate, de cand eram mica. O fata se plimba trista prin ploaie, gandindu-se la cine stie ce. Se simte foarte singura, nu vrea sa stie de nimeni, nu stie unde se duce si ii e, bineinteles, frig. Si deodata, apare cineva cu o umbrela. Nu spune nimic, doar ii zambeste.

Fiecare are momente in care rataceste, “prin ploaie”, si are nevoie de o umbrela. Si ce frumos e cand e cineva acolo care parca stie. De asta imi plac mie umbrelele. Sunt pentru momente mai grele, in care singur ai ajunge ud, sau, dupa caz, “putin sifonat”, sau tot mai trist. Preferabil sa fie foarte foarte colorate, destul de cuprinzatoare, usoare si putin stravezii. Asa e cel mai frumos. Pete de culoare pe fondul ala cenusiu.

Am astazi si 2 melodii despre ploaie, perfecte pentru plimbat sub umbrele colorate.

// 9 Comments »