Conceptul de anul acesta al campaniei este Echipa Nationala De Actiune. Vorbim despre echipa LDIR, care este alcatuita din oameni care vor sa schimbe ceva, oameni care nu stau pe margine, oameni de actiune. Am ales directia sportiva, pentru ca este foarte mobilizatoare si plina de energie, si asa sunt si spoturile noastre. Anul acesta, am putut sa ne implinim un vis pe care l-am avut si anul trecut: sa aducem vedete in spot. Ziua de filmare a fost minunata, cu 2 reprize, alaturi de echipa Commitet si regizorul Andrei Amarfoaie, oameni extrem de profesionisti si simpatici. Am filmat intai cu Adi Despot si Bitza, iar dupa amiaza cu Zoli, Cornel, Diana Dumitrescu si Dana Rogoz. Noua ne place ce a iesit si avem si making of, pentru care multumim din suflet celor de la CevaDeVis!

Prima varianta de spot tv – Dana Rogoz, Diana Dumitrescu, Zoli si Cornel

A doua varianta de spot tv – Adi Despot & Biza

Anul acesta, agentia care ne-a ajutat sa gandim campania de promovare este Friends, carora le multumim pentru ca au fost alaturi de noi de fiecare data cand am avut nevoie. Sunt oameni absolut minunati acolo, adevarati Doers, ca si noi.

De asemenea, am dat startul la inscrieri pentru 24 septembrie! Va puteti inscrie pentru curatenie aici, si va asteptam pe toti, dragi Doers, sa fim si mai multi decat am fost anul trecut, sa aratam ca n-a fost o intamplare minunea de pe 25 septembrie 2010! Let`s Do It!

De asemenea, mi se pareau foarte misto oamenii cu temperament vulcanic, carora le clocoteste sangele in vine, care fac in fiecare moment ce simt.  Care isi iau ce isi doresc, care se lovesc de multe lucruri, dar le accepta pe toate asa cum vin, care nu analizeaza prea mult fiecare cuvant si fiecare reactie. Care dau totul, ard in momentul acela, spun tot ce au pe suflet, iar apoi se intorc racoriti si stiu ca nu a mai ramas nimic… nici o urma care sa nu ii lase in pace zile si nopti viitoare.

Toate aceste cuvinte vin din partea unui om calm, calculat, foarte atent cu ce spune si cum e interpretat. Nu imi ieseam din fire, nu reactionam impulsiv, gandeam foarte mult inainte sa fac vreo afirmatie. Si nu-mi placea. Mi-as fi dorit sa fiu … ca cei despre care am povestit. De multe ori, ramaneam cu lucruri nespuse, care se transformau in intrebari in mintea mea: “de ce n-am spus ce cred cu adevarat?”,  “de ce n-am facut pur si simplu ce simteam?”, “”de ce fac mereu asa?”.

Ei bine, nu stiu cand si nu stiu cum, s-a produs switch-ul si am trecut in prima categorie. Unul dintre motive e sigur faptul ca am patit de multe ori ca, desi stiam dupa discutii in particular, care e parerea fiecarui membru al unui grup, sa ma trezesc intr-o discutie in plen ca nimeni nu mai recunostea nimic. Si atunci mi-am asumat eu rolul acesta. Si am descoperit ca … nu e cu nimic mai bine. Da, e un sentiment placut ca am curaj si ca spun ce cred si ce simt, insa ideea ca trebuie sa spui lucurilor pe nume – unor lucruri de multe ori nedorite  – e foarte greu de suportat. Eu una simt cum ma transform intr-o vrajitoare si nu stiu ce sa fac cu asta Pozitia asta nu e foarte placuta, chiar daca e una autentica.

Apoi, impulsivitatea a aparut si ea. Acum mi se pare o dovada de imaturitate sa nu te poti controla si nu mi se mai pare interesant sau revigorant. E doar pe moment si cred ca taria de a nu te lasa prada placerilor temporare e o mare virtute. Sunt intr-o mare dilema si legat de asta.

Cred ca diferenta dintre cele 2 categorii este si legata de greutatea cuvintelor, dar si de profunzimea lor. Cu cat faci mai des pasul spre a da lucrurile pe fata, cu atat lumea se obisnuieste ca esti asa si nu le mai ia asa de “in plin”. Atunci cand esti un om calculat, care analizeaza totul, o parere spusa dupa indelungi cugetari ar putea sa atarne mai mult, plus ca este de multe ori o dovada de minte limpede si maturitate.

Dilema mea insa ramane: eu de unde sunt de fapt? Voi din ce categorie faceti parte?

Am organizat o conferinta de presa draguta, unde am invitat si sustinatori ai nostri sa ni se alature. Am oferit presei cifrele din 2010, in premiera absoluta, dar am vorbit si despre noutatile de anul acesta. Sunt fericita sa anunt ca avem gata Raportul “Let`s Do It, Romania!” 2010!!! Acesta poate fi citit aici, si puteti citi in el toata povestea noastra. Cum am inceput, cine au fost primii oameni, cum s-a construit proiectul, ce piedici am avut, cati bani am strans, cum am facut promovarea, care au fost momentele grele, cu ce ne mandrim, ce au zis voluntarii pe 25 septembrie, cine sunt oamenii care ne-au ajutat + multe multe poze frumoase tare! La final, feedback de la echipele locale si sfaturi pentru editii viitoare. Sunt o multime de lucruri nestiute, o multime de secrete impartasite Suntem tare mandri! Cu aceasta ocazie, am lansat si noul site!

Let`s Do It Again, Romania!!!

Am inscris proiectul la 2 categorii si speram ca vom castiga macar un premiu. Inscrierea a luat ceva timp, ne-am chinuit cu formularul, apoi cu materiale, insa simteam ca merita. La Gala au fost multi dintre colegii nostri si chiar sunt incantata ca au venit asa multi, inclusiv dintre cei noi. Ne-am asezat unii langa altii si am asteptat sa vina randul categoriilor noastre. M-am prins abia in sala ca nu aveam un discurs, in caz de ceva, asa ca am schitat cateva cuvinte pe telefon…in caz de. Cu cat se apropiau sectiunile noastre, cu atat imi batea inima mai tare… Si a venit prima. Comportament civic si participare publica. Locul I … Let`s Do It, Romania! Doamne cum imi tremurau picioarele… eram si pe tocuri, a fost asa greu sa urc scarile… la un moment dat am crezut ca nu o sa pot, m-am si oprit. Intr-un final am ajuns pe scena, impreuna cu toata gasca, pentru ca am urcat toti… in timpul ce rula pe scena un filmulet facut cu ceva zile in urma, in care prezentam LDIR. Am intrebat-o pe Ana daca nu zice ea prima ceva si a zis ca nu, asa ca am spus eu cateva lucruri. Mi se intampla des ca, in momentul in care ajung in fata multimii, sa devina totul clar si sa stiu exact ce am de spus. Asa a fost si acum si mi s-a parut ca am vorbit bine (dupa, cand am vazut inregistrarea, mi-au sarit in ochi toate pauzele si repetitiile…in fine ). Ce ma mai ingrijora era filmuletul, unde abia am vorbit un minut. Arata mult mai bine decat ma asteptam! Ana a multumit tuturor si am coborat, cu bine. Am dat si un scurt interviu la Radio Romania Cultural si am ajuns la loc.

Peste ceva vreme…din nou sectiunea noastra! Proiecte si campanii de voluntariat si premiul I … Let`s Do It, Romania! Am urcat din nou pe scena, de data asta doar cu Ana si am spus cateva lucruri despre ce vom face in 2011. A fost un pic mai usor

La final, am sperat sa luam si marele premiu. N-a fost sa fie, dar ne-am pozat entuziasmati pe scena, in hol, pe scari, la panou, all over the place! A fost frumos si am fost super fericiti! Ne-am dus direct sa sarbatorim, in Centrul Vechi. Multumim tuturor colegilor nostri din tara, pentru ca si datorita lor proiectul a fost un succes!

Multumim inca o data pentru premii si felicitari tuturor proiectelor inscrise! Am vazut niste super oameni in seara asta, cu inimi mari mari de tot!

Un manager de corporatie se duce in vacanta pe o insula linistita, departe de viata tumultoasa de zi cu zi.

Cum statea el relaxat pe plaja, vede un pescar care pescuia in tihna, fara sa se agite foarte tare. Managerul intra usor usor in vorba cu el si ii spune:

- Uite, te vad ca pescuiesti aici. Stii ce-ai putea sa faci? Sa iti mai iei cativa prieteni, sa pescuiti impreuna si sa si vindeti din pestele prins. Apoi, cu banii castigati, sa va luati o barca si niste plase de prins pesti si sa mergeti in larg. In acest fel, veti prinde mai multi pesti si veti face mai multi bani. Cu banii stransi puteti sa va faceti o firma si sa ajungeti si sa vindeti in alte orase si sa exportati in ceva timp si in alte tari. Veti face o multime de bani si apoi veti merge in vacante foarte scumpe, pe insule exotice.

Pescarul ii raspunde nedumerit si amuzat:

- Dar… eu sunt deja pe o insula exotica

Ok, de obicei cand spun povestea asta lumea rade si se gandeste ca managerul e un fraier, ca se chinuie atat de mult timp pentru ceva ce pescarul are deja. Cu scopul asta am spus si eu povestea de cateva ori. Cu toate astea, la un moment dat m-am gandit mai atent la cei 2 si mi-am dat seama ca exista de fapt o mare diferenta intre ei. Nu e totuna sa stai pur si simplu pe o insula, asta sa fie viata ta dintotdeauna, si sa ajungi pe aceeasi insula, dupa o viata de munca solicitanta. Si asta pentru ca noi apreciem lucrurile prin comparatie si acest lucru le face pe unele sa fie extrem de pretioase. Si ni se par valoroase cele pentru care facem eforturi mari.

Si mai e ceva. Aud de multe ori oameni care si-ar dori vieti simple, sa se retraga undeva, sa fie “pescari”, sa aprecieze din nou lucruri marunte, cum sunt un rasarit de soare, un cantec de pasare sau un pom inflorit, si asta sa le fie de ajuns. Eu nu cred ca merge asa. Una e sa te nasti intr-un sat si sa traiesti toata viata acolo, sa nu stii cum e sa ai atat de multe facilitati, confort si atat de multe placeri si obligatii induse, si alta e sa duci ani in sir o viata intr-un oras cosmopolit, cu distractii, job si promovari, obiective de atins si lucruri de demonstrat si sa renunti deodata, ca sa duci o viata la tara. Din nou, pentru ca facem in continuu comparatii. Daca ai apucat sa experimentezi niste senzatii, e mult mai greu sa renunti la ele. Nu imposibil, insa doar mai greu.

De multe ori, ignoranta te face mai fericit.

A urmat apoi provocarea lunii august, la fel de grea – sa nu mai mananc dupa ora 9 seara. Poate parea usor pentru unii dintre voi, insa va asigur ca nu e nici pe departe, pentru cineva care mananca ultima masa pe la ora 23. Stiti cum e, cand te apuci de ceva, atunci apar toate piedicile. Cu toate astea am reusit, chiar si cu party-uri tarzii la mare, cand clatitele din Vama imi faceau cu ochiul

Ultima provocare a fost tot una sanatoasa – am baut 1.5 litri de apa pe zi. Doamne, ce greu a fost la inceput, dar cat de bine m-am simtit! A fost extraordinar, recomand oricui! Ma simteam asa de usoara si libera!

Ei, si cam asta a fost cu disciplina. Din octombrie am lasat-o balta, dar ideea nu mi-a iesit niciodata complet din minte. Stiam ca e prea buna ca sa renunt de tot. Si iata ca a venit momentul cand ma simt pregatita sa o reiau, si nu oricum, ci cu o provocare strong! E vorba despre ceva ce imi doresc de mult timp sa fac in mod constant, asa ca provocarea vine ca o manusa. Voi medita, timp de minim 30 de minute pe zi. Initial voiam sa imi propun o ora, dar m-am gandit sa o iau cu pasi mici si sa ajung la aceasta durata pana la final de luna.

Experienta mea cu meditatia nu e una indelungata, practic de cateva luni, aproximativ 15 minute pe zi (si nu zilnic). Am avut o perioada in care o faceam in fiecare zi, dimineata si seara, dar n-a tinut mult. Efectele sunt insa vizibile, cand m-am apucat eram foarte linistita si reuseam sa fiu in prezent si pe parcursul zilei. Pentru ca, de fapt, la asta te ajuta meditatia. Sa fii constient de tot ce se intampla in jurul tau in fiecare moment, pentru ca acela e singurul pe care il ai cu adevarat. In timp, oamenii care mediteaza ajung la o pace interioara foarte profunda, ajung sa-si gestioneze mult mai usor starile, sunt echilibrati si traiesc cu adevarat fiecare clipa. Mi s-a intamplat de multe ori sa cunosc oameni despre care mi-am dat seama imediat, doar dupa energie, ca fac meditatie. Sunt…zen.

In seara asta am meditat pentru prima oara timp de 30 de minute si n-a fost usor, mai ales ca m-am concentrat numai pe respiratie. Sunt insa convinsa ca, odata cu trecerea zilelor, voi evolua spre o ora intreaga Meditatia e asa de minunata, incat ii voi dedica si un alt post separat.

Mi se pare absolut incredibil cum oamenii se descopera mai mult sau mai putin, infloresc sau se vestejesc, totul sub influenta celor care ii inconjoara si a mediului in care isi petrec fiecare zi, cel putin o anumita perioada din viata lor. Cred ca fiecare dintre calitatile si defectele noastre se manifesta in proportia in care se manifesta tocmai ca raspuns la ceea ce primim de la cei din jur. Acelasi om poate fi stralucitor intr-un loc si mediocru in altul. Depinde extrem de tare daca reusesti sa ii apesi butoanele, sa ii atingi inima si sa il faci sa rezoneze cu valorile in care crezi tu.

Nu poti sa pui eticheta unui om si sa spui despre el ca nu este in stare sa faca ceva, ca nu da totul sau ca nu ii pasa de nimic legat de un anumit subiect. Cred ca fiecare om are locuri in care simte ca se poate exprima, unde a intalnit oameni care il inspira si care il motiveaza sa dea tot ce are mai bun si locuri in care nu simte ca vrea sau ca e important sa-si aduca contributia. Este surprinzator cat de repede pot sa dispara “daruri” pretioase, cum sunt creativitatea, simtul umorului sau entuziasmul, sub efectul unor oameni seci, cu un nivel diferit de energie sau fara abilitatea de a trezi pasiunea sau de a inspira. I se poate intampla oricui, daca da peste persoane nepotrivite pentru el/ea.

Noi toti suntem niste piese de puzzle, care cautam constant tablouri in care sa ne potrivim. Cand nimerim unul care nu e pentru noi, doare tare, pentru ca ori raman goluri care nu pot fi umplute, ori rupem mici bucatele din noi, incercand sa ne potrivim. Ne prindem in cele din urma ca nu merge si plecam sifonati in noi cautari, de alte si alte tablouri, care sa aiba o forma dupa chipul si asemanarea noastra.

Sunt atat de multe tablouri in care nu avem ce cauta… Cu toate astea, si unul singur in care nu ne gasim locul poate avea un efect devastator asupra a ceea ce suntem noi cu adevarat. Pe langa ca pierdem timp pretios, care ar putea fi folosit pentru a ne dezvolta si a evolua, facem chiar pasi inapoi si uitam cine si suntem si ce putem, in incercarea de a intra in forma ceruta. Asa ca intrebati-va constant daca sunteti unde trebuie, daca locul si oamenii va inspira, daca ati crescut un pic fata de ieri, in directia in care va doriti. Avem prea multe de oferit, fiecare dintre noi, ca sa lasam o zi sa treaca pe langa noi fara sa ne exploatam potentialul la maximum.

Si mai e ceva: oricat ati incerca sa intrati in formele in care vor ceilalti, adevarul va fi mereu acolo, fie ca il bagati in seama sau nu.

In ultimele luni am uitat de ce scriam, nu parea sa mai gasesc vreo utilitate in asta si nici n-aveam de gand sa ma reapuc prea curand, pana nu simteam ca e ce trebuie. Si astazi … everything came back to me! Mi-am amintit ce efect poate avea o simpla replica, un discurs, o persoana cunoscuta la o expozitie sau un text citit exact la momentul potrivit. Mi-am amintit ca idei care nu ne dau pace zile intregi au deseori nevoie sa fie impinse in gol pentru a se transforma in decizii, mi-am amintit cat de mult ajuta in clipele de singuratate sa realizezi ca mai sunt multi altii la fel de confuzi/tristi/nehotarati/speriati ca tine. Mi-am amintit ca lucrurile in care ma regasesc si in care pun pasiune nu trebuie si nu au de ce sa moara, pentru ca sunt atat de rare si atat de pretioase. Asa ca am sa continui.

Ce m-a inspirat a fost Talk-ul de mai jos si, in special, pasiunea cu care Sarah vorbeste. Este o tanara de 23 de ani, care crede si promoveaza spoken word poetry, o forma de a scrie absolut minunata. Pe tot parcursul discursului e in the flow, ma face sa simt ca e exact unde isi doreste si se joaca cu cuvinte intr-un mod delicios, pentru ca asta o reprezinta. Asa se intampla atunci cand ti-ai gasit calea: totul devine simplu, pentru ca esti “din peisaj”, incepi sa iti permiti sa fii atent la orice detalii, pentru ca big picture e deja rezolvat. Sarah vorbeste despre cum s-a apucat de spoken word poetry, despre cat de usor le e oamenilor sa se exprime prin acesta forma de arta accesibila oricui. Si asta pentru ca fiecare are propriile povesti, de o autenticitate pura, cuceritoare, atunci cand sunt puse pe hartie. Uitati-va, numai, veti intelege despre ce vorbesc! Multumesc, Nico, pentru ca mi-ai facut cunostiinta cu Sarah!

1. Care sunt primele 3 companii din Romania pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce?
Sunt multe companii care ne-au ajutat In LDIR si care merita mentionate: AVON, Romtelecom, Konica Minolta, Bricostore. Lista intreaga este aici. Le multumim tuturor, am tot respectul pentru companiile care au inteles valoarea proiectului si au fost alaturi de noi atunci cand era cel mai greu, fara sa aiba vreo certitudine ca vom reusi. Pur si simplu au avut incredere.
Imi place in mod deosebit AVON, o companie care crede cu adevarat in misiunea sa de a sprijini si educa femeile, care militeaza impotriva cancerului la san, apreciez si operatorii de telefonie mobila care fac tot mai multe in zona de CSR (fundatia Vodafone, de exemplu)

2. In ce masura marile companii din Romania au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?
Cred ca tot mai multe companii incep sa isi dea seama ca este important sa fie responsabile, nu neaparat din motivele corecte, insa. Sunt convinsa ca multe dintre ele o fac si pentru ca alte companii concurente au deja astfel de campanii sau pentru ca si-au dat seama de beneficiile de imagine castigate.
In ceea ce priveste LDIR, m-as fi asteptat ca mult mai multe companii sa se implice in proiect si sa realizeze potentialul urias al acestuia. Ne-am lovit de multa reticenta, care e de inteles, pana la un anumit punct, fiind vorba de o initiativa unica in peisajul romanesc. Nu s-a intamplat atat de multa implicare in 2010, poate se va intampla mai multa in 2011. E insa foarte greu sa convingi competitori sa faca lucruri pentru comunitate, ca prim motiv. Intr-un proiect cum este LDIR, care este un proiect al intregii comunitati, se vede care sunt companiile care se implica pentru ca le pasa si pentru ca vor cu adevarat sa ajute.

3. Ce asteptari ai de la companiile din Romania, in privinta responsabilitatii sociale, in 2011?
Mi-as dori sa fie mai constiente de rolul pe care il au in societate si, in egala masura, de impactul pe care actiunile lor il au in comunitate. Mi-as dori sa faca proiecte care sa ajute cu adevarat, plecand de la nevoi si probleme reale.

4. Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011?
In primul rand, le vom incuraja sa se implice in LDIR 2011. E o ocazie perfecta sa arate ca le pasa.
In cel de-al doilea rand, voi vorbi despre cele care merita, iar faptul ca sunt responsabile social va conta in alegerile mele.

De cate ori vi s-a intamplat sa stiti din prima clipa ca omul pe care tocmai l-ati cunoscut e pe aceeasi lungime de unda cu voi? De cate ori ati simtit cand ati ajuns intr-un loc nou ca va potriviti, ca e pentru voi, ca puteti sa dati totul acolo? Sau ca, dimpotriva, nu veti putea face niciodata mai mult decat strictul necesar, pentru ca nu rezonati cu oamenii, cu lucrurile pe care le faceti, cu atmosfera, cu … aerul? Eu cred ca de fiecare data, stim. Ceva in noi ne spune tot ce avem nevoie sa stim si cred ca inima merita ascultata de fiecare data. Ca n-o facem, asta e alta discutie. De ce n-o facem, e pentru ca n-avem incredere suficienta.

Nu cred ca am nevoie sa stau luni intregi intr-un loc, pentru a-mi da seama daca e pentru mine sau nu. Si asta pentru ca lucrurile pure, autentice, reale, au o vibratie speciala, pe care inima o va simti intotdeauna. Ma bazez pe asta constant, atunci cand apare noul in viata mea. Asa ajung sa petrec ore intregi cu necunoscuti sau sa renunt la un job dupa 2 luni, sa intru intr-un proiect nebunesc sau sa plec cu cineva la munte pentru un weekend, desi il cunosc de o saptamana.  Toate astea pentru ca vreau sa fiu 100%, acolo unde decid sa ma implic. Se simte imediat cand nu dai totul, iar orice mai putin decat totul e prea putin. Iata de ce caut in permanenta senzatii si stari puternice, care sa duca la decizii intr-o singura directie irevocabila. Nu se intampla asa de des cum as vrea – teama de a lua decizii pripite sta mereu ascunsa acolo, nu e ca si cum va disparea vreodata. Iar asta face intotdeauna decizia greu de luat. Voi fi insa mereu convinsa ca inima mea stie intotdeauna ce e bine pentru mine, chiar daca ma indoiesc constant de asta. Si, in final, tot ca ea fac, mai devreme sau mai tarziu. Chiar daca sunt o persoana care gandeste extrem de mult, am acceptat acum ceva timp ca mintea nu stie asa multe cum stie inima

Argumentul final pentru ce am scris mai sus este ca, lucrurile in care credem devin adevarul nostru. Iar eu cred in ce-mi spune inima mea.

Ei bine, eu intai am protestat si m-am luptat. Am vrut sa inteleg si sa fie in continuare la fel, chiar daca simteam ca nu si nu. Sa luam, de exemplu, blogul. Nu inteleg inca de ce nu mai pot scrie, asa constant cum o faceam. Nu e o chestiune de inspiratie, ci mai degraba de motivatie. N-am dezlegat inca enigma si are sigur un raspuns foarte bine ascuns. Apoi, iesitul la petreceri si in cluburi. Inainte, se petrecea de cateva ori pe saptamana. Pana acum vreo luna, nu mai fusesem in club de… nu imi aduc aminte cand. Si nu eram asa!

Eu protestez aici de fapt impotriva schimbarilor pe care eu nu le doresc. Mi se pare firesc sa te schimbi, daca vrei sa corectezi ceva sau sa faci ceva mai bine. Dar eu … eram deja bine! Si cineva s-a amestecat si a stricat totul. Glumesc, nu e ca si cum ar fi vina cuiva.

O prietena buna m-a calmat insa. Mi-a spus ca doar pt ca intr-o perioada din viata nu mai fac o anumita activitate, nu inseamna ca a disparut de tot (mda, uite, acum scriu!) sau ca s-a dus din mine scanteia de … acel ceva. Oamenii au tot felul de perioade in viata, in care au nevoie de alte si alte lucruri. Acum sunt intr-o perioada cu mai putina actiune mai mai multa analiza. Tot ce pot sa fac e sa plec atent urechea la ce-mi spune inima ca-si doreste in fiecare moment si cam asta e. Si astazi mi-a spus ca isi doreste foarte mult sa scriu, orice vreau eu

Ce vreau sa spun e ca, de cele mai multe ori, lucrurile sunt foarte diferite decat ceea ce par la prima vedere. Oamenii nu sunt rai per se, exista niste cauze si e nevoie de putina rabdare si dorinta de a sapa pentru a afla ce e in spate. Nu stiu daca merita de fiecare data. Tot ce stiu e ca, atunci cand reusesti sa descoperi ce ingrediente au stat la baza amestecului toxic, brusc se face lumina si intelegi ca poate nici macar n-a fost vina ta in toata povestea. Toti suntem fiinte umane si toti ne dorim sa fim ascultati si intelesi. Asa si oamenii aia antipatici. Exista o explicatie pentru orice si e, de cele mai multe ori surprinzatoare. Trebuie doar sa te lasi surprins.

Voi ce vise aveti pentru 2011?

La fel, sunt atat de multe lucruri pe care le faceam inainte frecvent si care acum nu ma reprezinta. Sunt intr-o continua transformare si asta nu se va opri niciodata.

Mi-a spus cineva recent ca trebuie sa accept si atat, ca nu totul se petrece intotdeauna cum imi imaginez sau cum ma astept eu. Poate ca si el incerca sa ma pregateasca pentru o viitoare disparitie … nu stiu inca Uitandu-ma totusi in urma, in ultimele luni si in ultimii ani, exista persoane minunate, cu care nu vorbesc in fiecare zi sau cu care nu mai vorbesc de luni intregi, dar care sunt totusi foarte speciale pentru mine. Si cred ca incep sa inteleg si sa fiu ok cu ideea ca unii oameni au doar acest simplu rol: cateva ore, cateva zile, cateva luni, apar, isi pun amprenta puternic, ma ajuta sau ma influenteaza pozitiv si… asta a fost. Si asta nu inseamna ca e rau. Inseamna doar ca… si-au indeplinit misiunea si ca totul e perfect asa cum este. Interventiile lor sunt de-a dreptul salvatoare, apar in momente cheie sau spun ceva ce nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte. Si apoi gata. Nu are rost mai mult de atat, pentru ca orice prelungire a prezentei lor ar fi fortata. Imi e greu inca sa accept in totalitate ca nu am cum sa ii pastrez pe toti langa mine, ca cei mai buni prieteni, insa fiecare dintre ei va avea mereu un loc al lui in inima mea. Pentru ca ei toti au contribuit la ce sunt eu astazi. Si ma bucur tare ca a fost asa si stiu ca, atunci cand va veni din nou momentul, vor fi acolo din nou. Iar eu am sa zambesc frumos si am sa sper ca de data asta vor sta mai mult.

Mi-e foarte clar acum ca tot ce e in jurul meu e creat de mine. In mintea mea imi spun lucruri despre absolut orice si ma comport in functie de ceea ce cred. Astfel, ceea ce cred devine realitate. Am inteles in sfarsit de ce atrag oameni minunati si de ce am constant discutii super abstracte, cu multa analiza. Pentru ca eu cred ca astfel de oameni imi trebuie si ca astfel de oameni merit. Si se intampla on and on. Am si zone in care nu mi se intampla nimic din ce mi-as dori, si asta din cauza ca nu cred ca se poate, nu cred ca am ajuns la nivelul la care sa merit sau alte prostii. Din acest motiv, nu sunt accesibila acelor oameni pe care mi i-as dori in viata mea, iar ei nu apar. E vorba despre dimensiuni diferite – ei nu ma vad, pentru ca eu nu imi creez in mintea mea locul in acea dimensiune. Dar, acum ca m-am prins, trebuie sa apar in peisaj!

Nu stiu daca ati inteles tot ce-am spus. E o chestiune de feeling mai presus de orice. In cuvinte simple, vi se intampla ce credeti ca e normal sa vi se intample. Daca vi se tot repeta situatii, voi le atrageti, pentru ca faceti mereu acelasi lucru, repetati un tipar. Daca pot sa cred cu toata forta in mintea mea ca ceva se va intampla, chiar se va intampla. Fiecare isi creaza propriul film, in care alege totul, de la senzatii la personaje sau muzica. Oamenii cauta oamenii cu acelasi film, asta ii uneste. Daca intalniti pe cineva care vine sa faca scandal, refuzati pur si simplus sa iesiti din filmul vostru calm si pozitiv si nu intrati in al lui. Veti vedea cum va pleca, pentru ca nu a gasit ce cauta. Cred ca sunt pregatita sa fac acest pas – sa nu mai cad prada impulsivitatii si pornirilor de moment. Sa aleg sa raman in povestea mea, care e cum vreau eu si atat. Sergiu, multumesc!