De asemenea, mi se pareau foarte misto oamenii cu temperament vulcanic, carora le clocoteste sangele in vine, care fac in fiecare moment ce simt.  Care isi iau ce isi doresc, care se lovesc de multe lucruri, dar le accepta pe toate asa cum vin, care nu analizeaza prea mult fiecare cuvant si fiecare reactie. Care dau totul, ard in momentul acela, spun tot ce au pe suflet, iar apoi se intorc racoriti si stiu ca nu a mai ramas nimic… nici o urma care sa nu ii lase in pace zile si nopti viitoare.

Toate aceste cuvinte vin din partea unui om calm, calculat, foarte atent cu ce spune si cum e interpretat. Nu imi ieseam din fire, nu reactionam impulsiv, gandeam foarte mult inainte sa fac vreo afirmatie. Si nu-mi placea. Mi-as fi dorit sa fiu … ca cei despre care am povestit. De multe ori, ramaneam cu lucruri nespuse, care se transformau in intrebari in mintea mea: “de ce n-am spus ce cred cu adevarat?”,  “de ce n-am facut pur si simplu ce simteam?”, “”de ce fac mereu asa?”.

Ei bine, nu stiu cand si nu stiu cum, s-a produs switch-ul si am trecut in prima categorie. Unul dintre motive e sigur faptul ca am patit de multe ori ca, desi stiam dupa discutii in particular, care e parerea fiecarui membru al unui grup, sa ma trezesc intr-o discutie in plen ca nimeni nu mai recunostea nimic. Si atunci mi-am asumat eu rolul acesta. Si am descoperit ca … nu e cu nimic mai bine. Da, e un sentiment placut ca am curaj si ca spun ce cred si ce simt, insa ideea ca trebuie sa spui lucurilor pe nume – unor lucruri de multe ori nedorite  – e foarte greu de suportat. Eu una simt cum ma transform intr-o vrajitoare si nu stiu ce sa fac cu asta Pozitia asta nu e foarte placuta, chiar daca e una autentica.

Apoi, impulsivitatea a aparut si ea. Acum mi se pare o dovada de imaturitate sa nu te poti controla si nu mi se mai pare interesant sau revigorant. E doar pe moment si cred ca taria de a nu te lasa prada placerilor temporare e o mare virtute. Sunt intr-o mare dilema si legat de asta.

Cred ca diferenta dintre cele 2 categorii este si legata de greutatea cuvintelor, dar si de profunzimea lor. Cu cat faci mai des pasul spre a da lucrurile pe fata, cu atat lumea se obisnuieste ca esti asa si nu le mai ia asa de “in plin”. Atunci cand esti un om calculat, care analizeaza totul, o parere spusa dupa indelungi cugetari ar putea sa atarne mai mult, plus ca este de multe ori o dovada de minte limpede si maturitate.

Dilema mea insa ramane: eu de unde sunt de fapt? Voi din ce categorie faceti parte?

Un manager de corporatie se duce in vacanta pe o insula linistita, departe de viata tumultoasa de zi cu zi.

Cum statea el relaxat pe plaja, vede un pescar care pescuia in tihna, fara sa se agite foarte tare. Managerul intra usor usor in vorba cu el si ii spune:

- Uite, te vad ca pescuiesti aici. Stii ce-ai putea sa faci? Sa iti mai iei cativa prieteni, sa pescuiti impreuna si sa si vindeti din pestele prins. Apoi, cu banii castigati, sa va luati o barca si niste plase de prins pesti si sa mergeti in larg. In acest fel, veti prinde mai multi pesti si veti face mai multi bani. Cu banii stransi puteti sa va faceti o firma si sa ajungeti si sa vindeti in alte orase si sa exportati in ceva timp si in alte tari. Veti face o multime de bani si apoi veti merge in vacante foarte scumpe, pe insule exotice.

Pescarul ii raspunde nedumerit si amuzat:

- Dar… eu sunt deja pe o insula exotica

Ok, de obicei cand spun povestea asta lumea rade si se gandeste ca managerul e un fraier, ca se chinuie atat de mult timp pentru ceva ce pescarul are deja. Cu scopul asta am spus si eu povestea de cateva ori. Cu toate astea, la un moment dat m-am gandit mai atent la cei 2 si mi-am dat seama ca exista de fapt o mare diferenta intre ei. Nu e totuna sa stai pur si simplu pe o insula, asta sa fie viata ta dintotdeauna, si sa ajungi pe aceeasi insula, dupa o viata de munca solicitanta. Si asta pentru ca noi apreciem lucrurile prin comparatie si acest lucru le face pe unele sa fie extrem de pretioase. Si ni se par valoroase cele pentru care facem eforturi mari.

Si mai e ceva. Aud de multe ori oameni care si-ar dori vieti simple, sa se retraga undeva, sa fie “pescari”, sa aprecieze din nou lucruri marunte, cum sunt un rasarit de soare, un cantec de pasare sau un pom inflorit, si asta sa le fie de ajuns. Eu nu cred ca merge asa. Una e sa te nasti intr-un sat si sa traiesti toata viata acolo, sa nu stii cum e sa ai atat de multe facilitati, confort si atat de multe placeri si obligatii induse, si alta e sa duci ani in sir o viata intr-un oras cosmopolit, cu distractii, job si promovari, obiective de atins si lucruri de demonstrat si sa renunti deodata, ca sa duci o viata la tara. Din nou, pentru ca facem in continuu comparatii. Daca ai apucat sa experimentezi niste senzatii, e mult mai greu sa renunti la ele. Nu imposibil, insa doar mai greu.

De multe ori, ignoranta te face mai fericit.

Mi se pare absolut incredibil cum oamenii se descopera mai mult sau mai putin, infloresc sau se vestejesc, totul sub influenta celor care ii inconjoara si a mediului in care isi petrec fiecare zi, cel putin o anumita perioada din viata lor. Cred ca fiecare dintre calitatile si defectele noastre se manifesta in proportia in care se manifesta tocmai ca raspuns la ceea ce primim de la cei din jur. Acelasi om poate fi stralucitor intr-un loc si mediocru in altul. Depinde extrem de tare daca reusesti sa ii apesi butoanele, sa ii atingi inima si sa il faci sa rezoneze cu valorile in care crezi tu.

Nu poti sa pui eticheta unui om si sa spui despre el ca nu este in stare sa faca ceva, ca nu da totul sau ca nu ii pasa de nimic legat de un anumit subiect. Cred ca fiecare om are locuri in care simte ca se poate exprima, unde a intalnit oameni care il inspira si care il motiveaza sa dea tot ce are mai bun si locuri in care nu simte ca vrea sau ca e important sa-si aduca contributia. Este surprinzator cat de repede pot sa dispara “daruri” pretioase, cum sunt creativitatea, simtul umorului sau entuziasmul, sub efectul unor oameni seci, cu un nivel diferit de energie sau fara abilitatea de a trezi pasiunea sau de a inspira. I se poate intampla oricui, daca da peste persoane nepotrivite pentru el/ea.

Noi toti suntem niste piese de puzzle, care cautam constant tablouri in care sa ne potrivim. Cand nimerim unul care nu e pentru noi, doare tare, pentru ca ori raman goluri care nu pot fi umplute, ori rupem mici bucatele din noi, incercand sa ne potrivim. Ne prindem in cele din urma ca nu merge si plecam sifonati in noi cautari, de alte si alte tablouri, care sa aiba o forma dupa chipul si asemanarea noastra.

Sunt atat de multe tablouri in care nu avem ce cauta… Cu toate astea, si unul singur in care nu ne gasim locul poate avea un efect devastator asupra a ceea ce suntem noi cu adevarat. Pe langa ca pierdem timp pretios, care ar putea fi folosit pentru a ne dezvolta si a evolua, facem chiar pasi inapoi si uitam cine si suntem si ce putem, in incercarea de a intra in forma ceruta. Asa ca intrebati-va constant daca sunteti unde trebuie, daca locul si oamenii va inspira, daca ati crescut un pic fata de ieri, in directia in care va doriti. Avem prea multe de oferit, fiecare dintre noi, ca sa lasam o zi sa treaca pe langa noi fara sa ne exploatam potentialul la maximum.

Si mai e ceva: oricat ati incerca sa intrati in formele in care vor ceilalti, adevarul va fi mereu acolo, fie ca il bagati in seama sau nu.

In ultimele luni am uitat de ce scriam, nu parea sa mai gasesc vreo utilitate in asta si nici n-aveam de gand sa ma reapuc prea curand, pana nu simteam ca e ce trebuie. Si astazi … everything came back to me! Mi-am amintit ce efect poate avea o simpla replica, un discurs, o persoana cunoscuta la o expozitie sau un text citit exact la momentul potrivit. Mi-am amintit ca idei care nu ne dau pace zile intregi au deseori nevoie sa fie impinse in gol pentru a se transforma in decizii, mi-am amintit cat de mult ajuta in clipele de singuratate sa realizezi ca mai sunt multi altii la fel de confuzi/tristi/nehotarati/speriati ca tine. Mi-am amintit ca lucrurile in care ma regasesc si in care pun pasiune nu trebuie si nu au de ce sa moara, pentru ca sunt atat de rare si atat de pretioase. Asa ca am sa continui.

Ce m-a inspirat a fost Talk-ul de mai jos si, in special, pasiunea cu care Sarah vorbeste. Este o tanara de 23 de ani, care crede si promoveaza spoken word poetry, o forma de a scrie absolut minunata. Pe tot parcursul discursului e in the flow, ma face sa simt ca e exact unde isi doreste si se joaca cu cuvinte intr-un mod delicios, pentru ca asta o reprezinta. Asa se intampla atunci cand ti-ai gasit calea: totul devine simplu, pentru ca esti “din peisaj”, incepi sa iti permiti sa fii atent la orice detalii, pentru ca big picture e deja rezolvat. Sarah vorbeste despre cum s-a apucat de spoken word poetry, despre cat de usor le e oamenilor sa se exprime prin acesta forma de arta accesibila oricui. Si asta pentru ca fiecare are propriile povesti, de o autenticitate pura, cuceritoare, atunci cand sunt puse pe hartie. Uitati-va, numai, veti intelege despre ce vorbesc! Multumesc, Nico, pentru ca mi-ai facut cunostiinta cu Sarah!

De cate ori vi s-a intamplat sa stiti din prima clipa ca omul pe care tocmai l-ati cunoscut e pe aceeasi lungime de unda cu voi? De cate ori ati simtit cand ati ajuns intr-un loc nou ca va potriviti, ca e pentru voi, ca puteti sa dati totul acolo? Sau ca, dimpotriva, nu veti putea face niciodata mai mult decat strictul necesar, pentru ca nu rezonati cu oamenii, cu lucrurile pe care le faceti, cu atmosfera, cu … aerul? Eu cred ca de fiecare data, stim. Ceva in noi ne spune tot ce avem nevoie sa stim si cred ca inima merita ascultata de fiecare data. Ca n-o facem, asta e alta discutie. De ce n-o facem, e pentru ca n-avem incredere suficienta.

Nu cred ca am nevoie sa stau luni intregi intr-un loc, pentru a-mi da seama daca e pentru mine sau nu. Si asta pentru ca lucrurile pure, autentice, reale, au o vibratie speciala, pe care inima o va simti intotdeauna. Ma bazez pe asta constant, atunci cand apare noul in viata mea. Asa ajung sa petrec ore intregi cu necunoscuti sau sa renunt la un job dupa 2 luni, sa intru intr-un proiect nebunesc sau sa plec cu cineva la munte pentru un weekend, desi il cunosc de o saptamana.  Toate astea pentru ca vreau sa fiu 100%, acolo unde decid sa ma implic. Se simte imediat cand nu dai totul, iar orice mai putin decat totul e prea putin. Iata de ce caut in permanenta senzatii si stari puternice, care sa duca la decizii intr-o singura directie irevocabila. Nu se intampla asa de des cum as vrea – teama de a lua decizii pripite sta mereu ascunsa acolo, nu e ca si cum va disparea vreodata. Iar asta face intotdeauna decizia greu de luat. Voi fi insa mereu convinsa ca inima mea stie intotdeauna ce e bine pentru mine, chiar daca ma indoiesc constant de asta. Si, in final, tot ca ea fac, mai devreme sau mai tarziu. Chiar daca sunt o persoana care gandeste extrem de mult, am acceptat acum ceva timp ca mintea nu stie asa multe cum stie inima

Argumentul final pentru ce am scris mai sus este ca, lucrurile in care credem devin adevarul nostru. Iar eu cred in ce-mi spune inima mea.

Ei bine, eu intai am protestat si m-am luptat. Am vrut sa inteleg si sa fie in continuare la fel, chiar daca simteam ca nu si nu. Sa luam, de exemplu, blogul. Nu inteleg inca de ce nu mai pot scrie, asa constant cum o faceam. Nu e o chestiune de inspiratie, ci mai degraba de motivatie. N-am dezlegat inca enigma si are sigur un raspuns foarte bine ascuns. Apoi, iesitul la petreceri si in cluburi. Inainte, se petrecea de cateva ori pe saptamana. Pana acum vreo luna, nu mai fusesem in club de… nu imi aduc aminte cand. Si nu eram asa!

Eu protestez aici de fapt impotriva schimbarilor pe care eu nu le doresc. Mi se pare firesc sa te schimbi, daca vrei sa corectezi ceva sau sa faci ceva mai bine. Dar eu … eram deja bine! Si cineva s-a amestecat si a stricat totul. Glumesc, nu e ca si cum ar fi vina cuiva.

O prietena buna m-a calmat insa. Mi-a spus ca doar pt ca intr-o perioada din viata nu mai fac o anumita activitate, nu inseamna ca a disparut de tot (mda, uite, acum scriu!) sau ca s-a dus din mine scanteia de … acel ceva. Oamenii au tot felul de perioade in viata, in care au nevoie de alte si alte lucruri. Acum sunt intr-o perioada cu mai putina actiune mai mai multa analiza. Tot ce pot sa fac e sa plec atent urechea la ce-mi spune inima ca-si doreste in fiecare moment si cam asta e. Si astazi mi-a spus ca isi doreste foarte mult sa scriu, orice vreau eu

Ce vreau sa spun e ca, de cele mai multe ori, lucrurile sunt foarte diferite decat ceea ce par la prima vedere. Oamenii nu sunt rai per se, exista niste cauze si e nevoie de putina rabdare si dorinta de a sapa pentru a afla ce e in spate. Nu stiu daca merita de fiecare data. Tot ce stiu e ca, atunci cand reusesti sa descoperi ce ingrediente au stat la baza amestecului toxic, brusc se face lumina si intelegi ca poate nici macar n-a fost vina ta in toata povestea. Toti suntem fiinte umane si toti ne dorim sa fim ascultati si intelesi. Asa si oamenii aia antipatici. Exista o explicatie pentru orice si e, de cele mai multe ori surprinzatoare. Trebuie doar sa te lasi surprins.

Voi ce vise aveti pentru 2011?

La fel, sunt atat de multe lucruri pe care le faceam inainte frecvent si care acum nu ma reprezinta. Sunt intr-o continua transformare si asta nu se va opri niciodata.

Mi-a spus cineva recent ca trebuie sa accept si atat, ca nu totul se petrece intotdeauna cum imi imaginez sau cum ma astept eu. Poate ca si el incerca sa ma pregateasca pentru o viitoare disparitie … nu stiu inca Uitandu-ma totusi in urma, in ultimele luni si in ultimii ani, exista persoane minunate, cu care nu vorbesc in fiecare zi sau cu care nu mai vorbesc de luni intregi, dar care sunt totusi foarte speciale pentru mine. Si cred ca incep sa inteleg si sa fiu ok cu ideea ca unii oameni au doar acest simplu rol: cateva ore, cateva zile, cateva luni, apar, isi pun amprenta puternic, ma ajuta sau ma influenteaza pozitiv si… asta a fost. Si asta nu inseamna ca e rau. Inseamna doar ca… si-au indeplinit misiunea si ca totul e perfect asa cum este. Interventiile lor sunt de-a dreptul salvatoare, apar in momente cheie sau spun ceva ce nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte. Si apoi gata. Nu are rost mai mult de atat, pentru ca orice prelungire a prezentei lor ar fi fortata. Imi e greu inca sa accept in totalitate ca nu am cum sa ii pastrez pe toti langa mine, ca cei mai buni prieteni, insa fiecare dintre ei va avea mereu un loc al lui in inima mea. Pentru ca ei toti au contribuit la ce sunt eu astazi. Si ma bucur tare ca a fost asa si stiu ca, atunci cand va veni din nou momentul, vor fi acolo din nou. Iar eu am sa zambesc frumos si am sa sper ca de data asta vor sta mai mult.

Mi-e foarte clar acum ca tot ce e in jurul meu e creat de mine. In mintea mea imi spun lucruri despre absolut orice si ma comport in functie de ceea ce cred. Astfel, ceea ce cred devine realitate. Am inteles in sfarsit de ce atrag oameni minunati si de ce am constant discutii super abstracte, cu multa analiza. Pentru ca eu cred ca astfel de oameni imi trebuie si ca astfel de oameni merit. Si se intampla on and on. Am si zone in care nu mi se intampla nimic din ce mi-as dori, si asta din cauza ca nu cred ca se poate, nu cred ca am ajuns la nivelul la care sa merit sau alte prostii. Din acest motiv, nu sunt accesibila acelor oameni pe care mi i-as dori in viata mea, iar ei nu apar. E vorba despre dimensiuni diferite – ei nu ma vad, pentru ca eu nu imi creez in mintea mea locul in acea dimensiune. Dar, acum ca m-am prins, trebuie sa apar in peisaj!

Nu stiu daca ati inteles tot ce-am spus. E o chestiune de feeling mai presus de orice. In cuvinte simple, vi se intampla ce credeti ca e normal sa vi se intample. Daca vi se tot repeta situatii, voi le atrageti, pentru ca faceti mereu acelasi lucru, repetati un tipar. Daca pot sa cred cu toata forta in mintea mea ca ceva se va intampla, chiar se va intampla. Fiecare isi creaza propriul film, in care alege totul, de la senzatii la personaje sau muzica. Oamenii cauta oamenii cu acelasi film, asta ii uneste. Daca intalniti pe cineva care vine sa faca scandal, refuzati pur si simplus sa iesiti din filmul vostru calm si pozitiv si nu intrati in al lui. Veti vedea cum va pleca, pentru ca nu a gasit ce cauta. Cred ca sunt pregatita sa fac acest pas – sa nu mai cad prada impulsivitatii si pornirilor de moment. Sa aleg sa raman in povestea mea, care e cum vreau eu si atat. Sergiu, multumesc!

De fiecare data cand ma gandeam sa scriu, mi se parea mult prea greu. Mi se parea ca m-ar consuma prea mult, ca mi-ar lua timp, timp pe care l-as fi putut valorifica altfel. Nu mai era important, pur si simplu, pentru ca aveam atentia si energia concentrate pe alte domenii. A fost LDIR, care m-a stors de puteri si unde am dat foarte mult, au fost toate evenimentele din viata mea, de la un nou job si pana la succesul nebun de pe 25 septembrie, urmat de multe felicitari, idei, ganduri, pareri, intrebari,indoieli, decizii de luat.  Si, ce inca nu a disparut cu siguranta, intrebarea despre unde e locul meu de fapt si care sunt lucrurile pe care, daca le-as face, as face o diferenta majora si as simti ca plutesc. N-am inca raspuns si ma simt uneori obosita de atata alergat si cautat. Si poate ca nu e asta calea. Asa ca am sa stau si am sa las lucrurile sa vina la mine si sa se intample. Si acum fac asta, in timp ce scriu exact ce-mi vine si ce simt. E duminica, e soare, e liniste si cred ca tocmai mi-am amintit de ce imi placea sa vin aici.

01:30 – am plecat de la Mediasat impreuna cu Nara, care a venit din Slovenia special pentru actiunea noastra si care a stat la mine. Am stabilit ca ne vedem toti peste cateva ore, la 7 mai precis. Stiu ca am adormit dupa un masaj extraordinar (se pricepe Nara bine de tot la asta) si ca era sa nu ma trezesc.

05:00 - Liana ne da un mesaj tuturor, de trezire si mobilizare. Asta e ziua pentru care ne agitam de un an! zicea ea, dar eu am mai stat pana pe la 6 si ceva. Si apoi…

06:45 – eram in taxi, spre Mediasat, impreuna cu Nara, cu tricoul LDIR pe mine, extrem de vesela si gata de actiune. Am auzit la radio o stire despre actiunea noastra si a fost primul semn ca urma sa fie bine. Ne-am inveselit si mai mult si am vorbit putin cu taximetristul care ne-a zis ca a fost foarte mediatizata actiunea si ca stie de ea.

07:20 – in sediul Mediasat destula lume ajunsese deja. Ana, colega mea draga de la comunicare – nicaieri. Ne-am prins toti ca nu se trezise (era de asteptat la cat a tras de ea lunile astea). Am decis impreuna cu Silvia sa mergem sa o trezim, nu putea rata ziua cea mare! Am prins un taxi din zbor, am mers ca vantul si ca gandul cu o taximetrista simpatica si am ajuns la Ana acasa. Aici – surpriza, am intrat intai in blocul gresit, apoi, la cel corect, nu reuseam sa deschidem usa!! Codul n-a mers, eram deja aproape de renuntare…cand…Silvia a deschis usa, numai ea stie cum! Am intrat, am sunat insistent, ne-a deschis colega Anei, am intrat peste Ana, care dormea linistita, cu toate telefoanele sunand in continuu. Ana s-a trezit linistita (mult prea linistita, if u ask me, pentru ora care era) si in 20 minute eram inapoi la Mediasat…

08:15: nebunia incepuse, voluntarii erau deja la punctele de inregistrare! Lucrurile nu mergeau tocmai bine, auzeam din toate partile numai vesti rele: ca unii oameni nu erau la locul lor, ca altii de-abia montau cortul la Bricostore Baneasa (Veronica mi-a zis asta, cea care la 7:30 era la inregistrare), asa ca am decis: trebuia sa mergem sa ii ajutam! Ne-am impartit, iar eu cu Mihai si Alina Bogdan ne-am indreptat spre Baneasa, in special pentru ca urma sa avem o interventie la ora 9:20 la Pro TV, prima de la curatenie. Eram foarte agitata, pentru ca nu stiam cum voi ajuta exact acolo. Nu stiam cum se inscrie lumea, nu stiam ce sa le explic, nu stiam cum e cu transportul la mormane (RATB-ul ne-a ajutat cu autobuze pentru voluntari) Ma temeam ca voi da de o multime de oameni furiosi si dezamagiti de noi, vedeam deja articolele din presa despre proasta organizare LDIR. Ajunsi acolo, erau intr-adevar multi oameni care asteptau, insa erau calmi si totul parea sub control. Ionut Tunaru era cel care raspundea la toate intrebarile, iar eu chiar nu stiam cum pot sa ma implic. Aveam insa un scop: sa aducem voluntari la Baneasa pana la 9:20, pentru ca cei de la Pro voiau sa aiba ce filma! Asa ca l-am stresat pe Ionut sa adunam voluntarii, sa ii bagam in autobuz si sa plecam, dupa indelungi rugaminti si batai de cap. Dar in autobuz a fost superb, m-am simtit ca-n excursie. Lumea era vesela, canta, le-am facut multe poze.

9:20 – am ajuns la timp la Baneasa, voluntarii au fost debarcati si au inceput sa se raspandeasca peste tot. Irina de la Pro era multumita de imaginile pe care le-au filmat, iar eu am dat si o scurta declaratie.Si eu si Ionut eram mai linistiti, dupa cat l-am stresat si m-am stresat sa ajungem la timp. Dar era frumos, i-am pozat pe voluntari, toata lumea plecase la vanatoarea de gunoaie!

10:30 – printr-un mare noroc, dragii nostri colegi Stefan, Silvia si Adina au venit sa ne ia de la Baneasa si astfel a inceput aventura noastra in 5 pe teren. Mergand prin zona gradinii zoologice, am descoperit ceva fantastic: copiii de la Institutul Britanic, impreuna cu profesorii lor, erau gata de actiune. Aratau minunat, aveau si bannere cu LDIR, desenate de ei, sepcute, manusi, saci, totul aranjat ca la carte. Ne-au primit ca pe niste eroi, am facut poze de grup, acela a fost momentul cand am simtit ca merita, si merita tare de tot. Toti simteam ca plutim, eram extrem de energizati si increzatori. Lucrurile se intamplau, iar noi creasem totul!

11:30 – urmatoarea noastra oprire a fost Moara Vlasiei, unde Stefan avea de lasat niste saci. Pe drum m-am intalnit cu cateva colege de liceu, pe care, sincer, nu m-as fi asteptat sa le vad niciodata acolo. Erau echipate, bucuroase de experienta si parca si sa ma vada. Uimitor, pe bune! Cum stateam noi opriti, o masina a trecut pe langa noi si a facut dreapta, cazand un pic in sant. N-a fost nimic grav, dar niste politisti din preajma au venit repede sa vada ce se intamplase. Soferul trasese aiurea de volan, atat.
Ajunsi la Moara Vlasiei, am primit si un telefon de la TVR1, care voia sa filmeze cu noi. I-am chemat acolo, pentru ca erau si multi voluntari. Era frumos si aici, chiar si Monica Tatoiu curata cu spor, iar ea mi-a dat-o la telefon pe … Cristina Topescu, Prima TV, care si ea voia sa vorbeasca cu noi. Pentru ca urmatoarea opririe era tot la Baneasa (chemasem Pro-ul acolo pt urmatoarea interventie) am chemat-o tot acolo, impreuna cu Monica. Am dus saci, manusi, m-am intalnit si cu Bianca, colega mea de The Practice, convinsa pe ultima suta de metri sa se alature proiectului. Atunci mi-am dat seama ca balerinii mei verzi nu erau deloc potriviti cu situatia si ca urmau sa pateasca ceva rau rau pe bolovanii de pamant care erau pe acolo. Am incercat si sa ma descalt, dar era mult prea dureros. In fine, saci multi, lume harnica, mult gunoi, cam asta au gasit cei de la TVR cand au venit. Am vorbit pe rand, eu despre ideea generala, Stefan despre sponsorizarile din proiect, iar Ionut despre numarul de volunari cunoscut pana la acea ora. Era pe la 80 000 -100 000 la acel moment.

13:30 – back to Baneasa, pentru intalnirea cu Prima TV. Cristina Topescu era deja acolo, si a stat ceva timp de vorba cu noi. Eu si Ionut am vorbit din nou despre proiect si realizari, iar Cristina ne-a propus sa ne implicam si in alta cauza: cainii vagabonzi. Poate next time

14:15 – am plecat sa mancam ceva, desi mi-ar fi placut sa mai vedem un loc. Dupa o scurta vizita la punctul de inregistrare, am fost la Ikea, unde am laudat minunata prajitura Almond atat de tare, incat toti si-au luat si asta. Si au fost impresionati

15:30 – am ajuns la Mediasat, unde colegii mei lucrau de zor, fiecare cu ale lui. Noi am venit cu super vibe, pentru ca intr-adevar, daca nu ieseai pe teren, nu respirai cu adevarat proiectul. Eram multumiti si fericiti, iar lumea se chinuia sa stranga datele din teren. Nu stiam daca sa organizam conferinta de presa sau nu, pentru ca stiam ca presa scrisa nu vine duminica. Dupa multe consultari (inclusiv cu draga noastra Crenguta Rosu, care ne-a fost alaturi in tot acest timp si care a fost, desigur, si la curatenie) am decis sa o facem simplu, jos la Mediasat, pentru cine dorea. Ora 7 era cea anuntata, iar datele erau clar, preliminare.

18:00 – primele stiri incep sa apara, iar intreaga noastra echipa aplauda la materialul realizat de Cristina Topescu pe Prima TV. A fost o super atmosfera, oamenii se uitau la 2 televizoare, fericiti ca am reusit! Da, reusisem, ne apropiam de 150 000 de voluntari!

19:00 – un jurnalist de la Agerpress a venit sa afle cifrele, dupa ce am trimis un comunicat scurt de chemare a tuturor celor care vor vestea in direct. Au venit si cei de la Pro, care ne-au filmat pe toti, asa cum meritam. Liana a spus: Suntem mandri sa va spunem ca 150 000 de voluntari au participat astazi la curatenia nationala, iar noi am tipat “Am facut-o, Romania!” Da, o facusem. Am vazut si la Pro.

20:30 – am urmarit cel mai bun reportaj facut despre ziua de curatenie – cel de la TVR. Declaratiile noastre, alaturi de cele ale volunarilor, ale Monicai Tatoiu + Zoli invitat in platou, ca sa discute despre initiativa si despre efectele acesteia. La final, a fost lansata si intrebarea zilei, chiar despre asta. Asa se face, cand vorbim de o actiune de asemenea amploare! Aplauze multe multe, din nou!

20:45 - echipa de finantare ne-a facut o megasurpriza: ne-a adus tort si sampanie, ca sa sarbatorim reusita in stil mare. Am ciocnit, am mancat toti impreuna din tort, a fost minunat! Chiar am simtit ca am facut ceva extraordinar: toti oamenii aia au iesit sa curete tara datorita noua!!!! Si urma… petrecerea!!

21:00 – stateam in fata blocului impreuna cu Nara, pentru ca uitasem cheile la Mediasat. O asteptam pe sora mea sa mi le aduca pe ale ei, linisititi, stiind ca de fapt nu vom ajunge la 21:30 cand incepea totul. Am mai aranjat niste chestii prin telefon, m-am imbracat de sarbatoare si au zburat spre party!

22:00 – am ajuns la party, unde lumea deja se adunase. Am ales ca locatie fostul Twice, actual KulturHaus, unde am chemat toti partenerii, sponsorii, prietenii, presa, toti voluntarii care erau din Bucuresti si au vrut sa sarbatoreasca cu noi faptul ca am reusit. Aveam si o misiune – sa brifez MC-ul cu ce avea de zis. Desi la inceput stabilisem sa fie Stefan Murgeanu, mi-am dat seama ca s-ar potrivi mai bine cineva din proiect. Si cine ar fi fost mai buni decat Stefan si Ionut, 2 dintre membrii amuzanti si simpatici ai echipei? Le-am explicat succint ce aveau de zis si am trecut la urmatorul capitol: dansatorii (vedeti mai incolo ce-i cu ei). Venisera si erau in backstage, pentru ca aveau si minori cu ei. Nu prea intelegeau ce se intampla, dar i-am adus in club, unde am descoperit ca masa care era rezervata pentru fusese ocupata. Si imi spusesera de la inceput sa avem grija! A trebuit sa ridicam cativa oameni… dar am reusit sa rezolvam situatia. Peste ceva timp, ei s-au dus sa se schimbe.

23:00 – party-ul a inceput oficial, prin multumiri si anuntul despre numarul de voluntari mobilizati. Am anuntat si tombola, pe baza numerelor de pe flyerele LDIR de la intrare puteai castiga unul dintre cele 3 premii: premiul 3 – multi mici cu mustar; premiul 2 – un copac cu cioburi; premiul 1 – un grataaaaaaaaar!!! plus multe tricouri LDIR. Am ascuns si niste cravate prin club, pe care oricine le putea gasi si primi cadou. Acestea fiind spuse, echipa a fost invitata pe scena. A fost un moment superb, pe care era sa-l ratez, pentru ca eram in celalalt capat. Am fugit, am impins oameni (scuze!) si am ajuns… fiecare dintre noi a spus cateva cuvinte (eu am spus niste prostii, n-am avut deloc inspiratie) legat de ce a insemnat proiectul si ce am realizat noi, iar Nara si Heikki au fost si ei invitati pe scena. Am fost aplaudati intens, ce succes!

Am dat si premiile (dupa niste minute in care nu gaseam bolul!), cel mai tare moment fiind cand Liana, plictisita de atatea tricouri trase la sorti, a inceput sa arunce cu ele in public. A scapat repede, evident
In tot acest timp, eu incercam sa-mi dau seama daca dansatorii sunt gata. Mare stres am avut si cu asta! Ma gandeam ca trebuie sa ocolesc tot clubul ca sa ajung la ei, dar n-a fost cazul. M-am prins si eu in cele din urma ca backstage-ul comunica si altfel cu scena. Si, dupa ce echipa a impartasit experientele de proiect, a urmat trupa Performance, care a fost o aparitie electrizanta! Vorbisem cu Caisa de la Dansez pentru Tine sa facem un dans care sa transmita ideea de “we did it together” – sa porneasca de la cativa oameni si sa se raspandeasca peste tot, asa cum a fost si cu LDIR. Au fost extraordinari, toti eram hipnotizati, iar lumea a inceput sa danseze nebuneste, a fost superb!!

00:00 – 05:00 – cea mai tare petrecere la care am fost vreodata, si veti intelege de ce spun asta. Am avut o perioada in care am vrut sa il bat pe DJ (m-am si certat cu el) pentru ca punea o muzica absolut groaznica, mai ales dupa ce dansatorii incisesera bine spiritele. In timpul asta am baut impreuna cu Ana cocktail-ul Let`s Do It, Romania! care arata foarte frumos, colorat, asa cum i se potriveste unui proiect cu un astfel de logo
Si apoi… nu stiu cum, dar ne-am adunat toti si am inceput sa dansam. Sa dansam, sa facem poze, sa ne imbratisam. Da, stiu de la ce a pornit. De la imnul nostru drag, pe care DJ-ull initial ne-a zis ca nu ni-l poate pune. Ei bine, a putut. Iar noi … am explodat! Am tipat cu toate puterile “Tara mea este model!!”, am sarit, ne-am pupat, a fost incredibil! Am simtit implinirea aia adevarata, care e atat de rara, dar si atat de pretioasa! Au urmat si alte melodii unde am dansat toti, imbratisari multe, glume, cuvinte calde si multe multumiri. Ne-am conectat cum n-o ma facusem niciodata in lunile care au trecut. La asta ajuta petrecerile! Am descoperit ca eu si Andrei Cosuleanu facem echipa minunata la dans – cu tot felul de figuri si invarteli, ca Stefan e fan Depeche si ca Ionut Iordachescu stie tango… iar eu nu Nu mai voiam sa plecam…

Am reusit sa parasim clubul dupa 5 dimineata, cand practic ne-au dat afara (au aprins lumina) si am plecat impreuna cu Nara spre casa. Am mers pe jos, a fost frumos si racoare, ne-a prins si ploaia… a fost ceva unic, ceva care ne-a atins pe toti, am vazut-o si la colegii mei. Dupa aceasta zi, cred ca nimeni nu mai e la fel.

Am scris mult, stiu. Dar n-am cuvinte destule sa spun cum a fost de fapt.

E o provocare foarte mare si noi am ales sa ne-o asumam. Maine, vom vedea ce am reusit. Eu sunt impacata si stiu ca am facut tot ce puteam face. E randul tuturor voluntarilor din tara sa ne arate daca si ei cred cu adevarat in noi si daca vor sa dea o sansa Romaniei. E clar ca si noi putem si asta se vede din entuziasmul tuturor celor care ne-au scris, ne-au dat telefoane, ne-au invitat la evenimente sau la emisiuni radio&tv, au scris despre noi sau au vorbit in numele nostru. E deja maine, e deja 25 septembrie.

Let`s Do It, Romania, Let`s Fucking Do It!

Cum au aratat ultimele zile? Scris studiu de caz pt PR Award pe ultimii 10 metri, pana la 4 dimineata, prezentare la 6 dimineata pentru Webstock, sambata dupa-amiaza cu colegii si George Buhnici la filmat stire despre proiect pt Pro TV, intalniri aproape in fiecare seara cu toata echipa, raspuns la telefoane si mailuri despre proiect la diferite ore, organizat party surpriza pt 2 colege minunate vineri seara (Ana si Oana), fugit marti de la birou pt conferinta de presa LDIR, planuit party, adormit cu laptop in brate aproape in fiecare seara + scapat laptop pe jos din pat noaptea trecuta, participare emisiune stiri TVR2, primit Nara din Slovenia maine

Imi place libertatea pe care o am aici si ma intreb unde as mai putea avea asa ceva in alta parte, intr-un mod sustenabil. Imi e foarte clar ca trebuie sa fiu lasata sa am initiative, sa fac lucruri, sa iau decizii singura, pentru ca orice fel de tentativa de a ma reduce la un patratel esueaza lamentabil. Nu mai sunt eu si imi piere orice entuziasm. Cu toate astea, nu vad calea pentru mai departe, nu vad care ar fi rolul care mi s-ar potrivi cel mai bine. Daca cineva se prinde unde mi-ar fi locul, il rog sa-mi spuna si mie

Maine e joi, ziua de sambata e tot mai aproape. Am emotii, recunosc. Nu pot sa-mi dau seama cum va arata ziua de curatenie, dar stiu ca voi si la centrul de comandament, dar si pe teren. Trebuie sa respir proiectul, trebuie sa vad ce se intampla cu voluntarii, trebuie sa vad care e atmosfera si cum e la curatenie. Noi toti asteptam cu sufletul la gura sa vedem cum va fi ziua pe care o asteptam de 1 an intreg. Vom avea si un oaspete deosebit: Nara, din Slovenia, va fi cu noi pe 25 si va sta la mine acasa. E minunat ce se intampla si totusi ametitor!

Imi vine in minte si cuvintele lui Rainer, vizionarul care a pornit miscarea in Estonia: People come and help if they see you are truly wanting this day to succeed like never before. If not otherwise, they’ll come and help YOU, YOUR team, if YOU want it badly enough. They will want YOU to succeed because you are nice people and because you do the right thing. No one wants to disappoint nice people!

Dragii nostri din toata tara, fiti cu noi pe 25 septembrie! E momentul sa aratam ca si noi putem sa ne unim pentru o cauza comuna: Romania!

Pentru luna septembrie, mi-am luat tot o provocare pt sanatatea mea. Am sa beau 1.5 litri de apa pe zi Am inceput pe 6 septembrie, pentru ca n-am putut sa ma decid ce sa fac luna asta, avand in vedere ca va fi o luna nebuna nebuna! Voi termina tot pe 6 octombrie

La momentul asta, stau cu sticla de apa in mana si mai am de baut cam 0.5 litri azi. Am invatat deja ca daca las pe seara, e criminal. Asa ca beau pahare treptat, la birou. E bine