Hai sa ii coboram de pe piedestalul pe care i-am urcat fara motiv pe anumiti oameni. Fie ca e vorba despre domnul la costum cu care lucrezi zi de zi si pe care il numesti sef, care pare perfect si care ia mereu cele mai bune decizii, fie ca vorbim de managerul caruia te chinui sa ii vinzi ceva, fie ca vorbim de fata draguta cu ochi verzi pe care vrei sa o scoti de mult in oras. Toti suntem la fel, de fapt. Avem temeri, avem retineri, avem indoieli si senzatia ca cineva ne va face ceva rau, at some point, ca nu vom fi de ajuns, ca nu vom fi iubiti, ca nu vom fi destul de buni pentru cineva. We are all racketeers (racket = un tipar care se tot repeta, si de care nu poti sa scapi, probleme stupide care-s doar in mintea noastra)

Daca esti complet sincer cu tine, stii orice ai nevoie sa stii.

Dupa zilele cu restaurantele exotice, nu stiu cine m-a pus sa merg la Harrods. Acolo au un mic paradis cu mancaruri extraordinare. Mi-am luat niste pachetele de primavara, niste humus si niste cartofi la cuptor si am fugit N-au fost rele, recunosc, dar in comparatie cu ce era…

Last but not least, dupa ce m-am intors de la Londra, am ajuns in Bulgaria, weekend-ul trecut. Am mancat la un restaurant minunat, unde toti si-au luat niste chestii super complexe si foarte aratoase. In acest caz, am mancat… budinca de cartofi cu mozzarella si spanac, foooarte buna!

Am avut o mica indoiala daca sa mananc ceva care avea de fapt carne, dar sa indepartez carnea. Asa a fost ieri la ziua prietenei mele bune Iulia, care ne-a luat pizza. Am renuntat, simteam ca nu e ok.

Mai am, deci, o saptamana fara carne, si ma simt ciudat. Intr-o lume in care oamenii sunt obisnuiti sa manance cu totul altfel, e greu. Si, asa cum spunea Marin, un tip foarte interesant pe care l-am cunoscut recent, trebuie sa invatam la varsta asta sa mancam corect si sanatos. Stiu ca si eu sunt foarte departe de asta si ca la mine e pentru disciplina mentala, dar ma concentrez tot mai mult pe solutii. Simt ca sunt pe calea cea buna, pentru ca am inceput sa ma intreb daca merita sa mananc anumite lucruri. La fast food am renuntat, de exemplu. Si merg inainte

E o nebunie! E … incurcat, dar asa stau lucrurile. Oamenii sunt singura specie care ataseaza semnificatii oricarui fapt. Asa cum spuneam cineva, “credeti ca un caine se intreaba “oare cum va fi relatia noastra acum cand avem pui impreuna?”

Si stiti ce e rau? Faptul ca realitatea se indeparteaza treptat, treptat, pentru ca noi suntem mult mai preocupati sa interpretam si sa ne dam noi cu parerea despre ce semnifica de fapt fiecare actiune. La intalnirea din seara de final le spuneam tuturor “I was such a drama queen, one of the best. It makes me laugh”, pentru ca eu sunt dintre cei care traiesc foarte mult in mintea proprie. Nu m-am obosit de prea multe ori sa merg si sa ii intreb pe oameni ce isi doresc de fapt, care e adevarata lor parere sau ce simt ei, a fost mai usor pentru mine sa cred ca stiu deja, pe baza unor indicii minuscule, aproape inexistente, care puteau inseamna si alte 100 de chestii. Si sa nu mai spun ca oamenii mereu aleg varianta cea mai rea, ca sa se protejeze. Din poveste in poveste, e usor de ajuns intr-o zona in care nu mai inteleg nimic si in care nimic nu functioneaza. Lucru evident, avand in vedere ca am plecat de la o interpretare gresita, pe care am tot construit.

Ei, acum vreau sa ies! E mai simplu decat pare, pentru ca toti oamenii cu care am vorbit pana acum mi-au facut o multime de surprize. In 100% din cazuri, ce credeam eu eram tare departe de adevar si era mult mai bine Asa ca m-am tot mirat, am tot zambit, am tot stat zilele astea sa dezleg fire de relatii catalogate de mult ca pierdute/ratate/fara sens. Daca primiti un mail/telefon de la mine zilele astea, inseamna ca vreau sa va spun lucruri si sa aflu ce simtiti/ganditi. Si, pe ici pe colo, sa repar

In plus, ma surprind tot mai des interpretand actiunile celoralti. E un exercitiu exersat ani intregi si nu e usor sa renunti, macar partial. Dar vreau sa pot macar ca, atunci cand incep sa atasez semnificatii, fara sa am vreo baza, sa ma pun pe pauza. O sa fie fun

In “Let`s Do It, Romania!” noi am plecat cu o idee clara. Nu vrem sa stim ce nu merge, care sunt zecile de motive pentru care in aceasta tara nu este posibil un asemenea proiect. Le stim prea bine si numai simplul gand ne consuma energie inutila, asa ca haideti sa trecem la urmatorul subiect. Asta e fraza pe care o spun de fiecare data cand incep obiectiile, si ultima de altfel pe aceasta tema. This is our way, pentru ca ne-am saturat sa stam pe margine, sa criticam si sa ne plangem ca nu se intampla nimic bun in Romania. Daca nu se intampla de la sine, hai sa cream noi lucrurile bune! Noi asta facem, suntem printre cei care au sarit in gol si care acu sunt in cadere libera. Ce va fi jos, nu stim inca. Ne asumam orice rezultat, oricat de stralucitor, trist, uimitor, neasteptat, emotionant, dezamagitor ar fi el. Pentru ca cel mai important este ca facem ceva, cel mai important este ca noi credem. Si numai cu atat suntem mai buni decat toti cei de pe margine.

Si mai castigam ceva: castigam oamenii cu care ne inconjuram, niste oameni absolut incredibili. E vorba de echipa “Let`s Do It, Romania!”, e vorba de toti cei care ne dau mesaje, de toti cei care ne sustin, de toti cei care si-au pus un banner, scriu despre noi sau s-au inscris pentru cartare/curatenie. Iar cand ai astfel de oameni in jur, nu te mai poti plange ca esti sarac si ca nimic nu e frumos in tara asta. Pentru ca sunt atatea. Sau atatia.

Fiind un blog personal, n-am avut pana acum obiective. Ma gandesc insa foarte serios sa mai fac unul, pe partea profesionala, care sa urmareasca niste lucruri serioase. Sunt in faza de cautat nume Imi doresc sa fie despre comunicare, PR si lucruri frumoase pe care le fac oamenii pentru a-si promova ideile. Nu zic mai mult deocamdata.

Am observat o multime de pattern-uri de-a lungul timpului: fete care au numai relatii cu baieti care nu se poarta prea frumos, o prietena care peste tot da de oameni care se poarta incredibil de nedrept, un prieten care nu reuseste niciodata sa socializeze, o cunostiinta care nu se indragosteste, pur si simplu, un amic care e mereu parasit de prietene, un cuplu care e tradat constant de ultimii oameni la care se asteptau, o tipa care are numai relatii pasagere…

E clar ca tuturor acestor oameni li s-a aprins candva un beculet. Si a ramas aprins si continua sa genereze aceleasi lucruri, repetate la infinit. Ce e amuzant e ca sunt niste simple programari care n-au de fapt nici o baza reala. Credem niste prostii care ne-au fost spuse candva, demult si le intarim din nou si din nou, noi. Nu ca ar fi vreo forta supranaturala care arunca in noi cu situatii trase la indigo. Trezireeeea! Data viitoare cand veti vrea sa faceti ceva diferit si va incepe vocea aia pe care o avem toti sa se impotriveasca din toate puterile, puneti-o pe mute si sfidati pattern-ul! Se va spulbera, pur si simplu! Si asta pentru voi, ca sa va demonstrati ca era doar o iluzie in mintea care, de multe ori, nu are ce face Asa cum zice si Tony Robbins “ÿou gotta understand that THIS IS NOT THAT”. Filmuletul de mai jos este mai graitor decat orice as mai putea eu adauga:

Si da, e si pattern-ul meu in exemplele mentionate

Aseara am mers desculta prin Centrul Vechi, pana in Valea Regilor si inapoi acasa. A fost extraordinar sentimentul de experienta noua la fiecare pas, curiozitatea legata de ce voi simti si mai ales faptul ca nu ma temeam ca se va intampla ceva rau. Si nici nu s-a intamplat. M-am simtit libera si m-am bucurat de moment, in compania unor oameni cu care as sta de vorba zile intregi. De fiecare data cand intalnesc pe cineva asa, imi dau seama cat de mult gandesc si cat de putin simt. Cat de mult vorbesc despre ce ar trebui sa fac si cat de putin fac, de fapt. Ca si acum, scriind aceste randuri. Dar nu pot sa nu, a fost prea frumos.

Si, de fiecare data cand cunosc oameni altfel, oameni zen, cum ii numesc eu, imi aduc aminte ca exista atatea alte lumi si ca lumea mea nu trebuie sa fie singura adevarata. Mai ales ca nu e cea mai buna posibila. Orice e posibil, e foarte pe bune expresia asta. Traiesc intr-un frame of mind foarte limitat si simt presiune in fiecare clipa. Si nu trebuie sa fie asa. Aud asta undeva, in mine. Si vad ca se poate si altfel, cand cunosc oameni altfel. Oameni care, chiar daca nu mai sunt in mediul lor safe, nu se tem sa mearga desculti oriunde ajung si care nu isi urmeaza decat inima. Nara si Mircho, thank you for Being!

E clar: tot ce trebuie sa stiu e cum sa intru in starile astea productive, de constientizare maxima, asta e tot ce conteaza. Nu conteaza nimic din ce ar putea crede ceilalti ca ai nevoie, nu are nici o relevanta ca cei din jur considera ca viata ta e perfecta sau ca ai tot ce ti-ai putea dori. Nu trebuie sa ai casa perfecta sau sa iesi super aranjat din casa, sa ai un job invidiat de toti sau sa pleci in vacanta unde toti pleaca, daca asta nu te face de fapt sa fii fericit. Daca tu stii undeva, in interior, ca nu e ok, e ca si cum fumezi iarba si iti spui ca e cool, cand tu iti petreci urmatoarele 2 ore nemiscat intr-un colt si nu stii cum sa dispari mai repede din peisaj. Gaseste doar moduri de a intra in starea autentica si lucrurile vor veni ca prin magie la tine. Si chiar cele pe care le vrei.

Cele mai bune momente ale mele sunt cele in care nu simt nevoia de a face nimic in plus ca sa ma simt bine … pentru ca e deja bine. Starea buna de a fi “cea mai Anca” da toata stralucirea de care am nevoie. Pentru ca la asta ma pricep cel mai bine.

Aud atat de multi oameni care imi povestesc cum mereu li se intampla sa dea peste oameni fara initiativa, care nu mai dau nici un semn de viata. Sau ca cineva da dovada de nerecunostiinta si ca, la un moment dat, i se va arunca nerecunoscatorului totul in fata. Un moment care nu vine insa niciodata.

Nu stiu de unde ideea asta ca lucrurile ti se intampla si ca ceilalti trebuie sa fie cei care fac eforturi sa intretina relatii. Sau ca restul lumii trebuie sa presupuna corect ce gandesti tu. Pasivitatea asta e in multe cazuri dusa la extrem si, ce e mai rau, e insotita de indoieli care dau cu minus. Mergem din presupuneri in presupuneri si ajungem pe un teren de joc unde fiecare joaca dupa alte reguli. Nimeni nu spune nimic, dar toti cred ca si ceilalti vorbesc aceeasi limba. Si uite asa nu ne mai jucam deloc.

Hai sa ne asumam o responsabilitate, hai sa spunem mai des ce gandim despre ceilalti cu adevarat si ce asteptari avem de la ei. Hai sa preluam noi initiativa si sa invitam pe cineva in oras sau sa il intrebam ce mai face. E pana la urma o dovada de maturitate si control al propriei persoane. Iubesc oamenii care fac lucrurile sa se intample si care spun ce au pe suflet. Care dau telefon sa ma intrebe de sanatate si care imi scriu, daca ei cred ca am cum sa ii ajut. Isi fac lor insisi un bine si imi fac si mie unul. Nu e mai frumos sa ne jucam impreuna?

Sursa.

Vi s-a intamplat vreodata ca exact atunci cand vreti sa va concentrati mai mult pe ceva sa nu va iasa absolut deloc? Exact din momentul in care stabiliti ca gata, asta e directia, sa nu apara absolut nimic care sa sustina decizia ci, mai mult, sa dispara orice urma de inspiratie sau idei? Cam asa am patit eu de cand am decis sa scriu mai mult. Inainte, ideile imi veneau urcand scari rulante sau mancand inghetata, uitandu-ma la un strain de la alta masa sau privind la vitrine. Acum cand am vrut sa pun in sfarsit degetul pe chestiune, mi-a scapat printre degete, pur si simplu.  E asa, ca o vraja abatuta asupra mea si nu stiu cum sa scap. Asa ca am hotarat sa o dau pe fata, aici. Ca recunoasterea e primul pas spre vindecare.

Sunt momente in care totul merge, pur si simplu. “You`re in your frame” cum zice un prieten. Nu are cum sa mearga nimic pe langa, esti atat de sigur, incat simti ca plutesti. Nu stii exact de unde a aparut valul de energie, curajul devine brusc o calitate de toata ziua, nu stii cum sa notezi mai repede tot ce iti trece prin minte. In astfel de momente ochii stralucesc. E magie. Si nu stiu cum sa o creez mai des.

Mi-a zis mie odata cineva ca daca vrei sa scrii, pur si simplu scrii. Iti creezi context, iti eliberezi mintea si ii dai drumul. Fiind ceva ce tine de inspiratie, cred ca depinde de multi factori. La cursul de scriere creativa pe care l-am facut, am primit sugestii de muzica si pictura care inspira. Plus ca am gasit o cafenea numai buna de luat cafeaua de dimineata si creat. Asa ca ma apuc de treaba Am vrut numai sa explic ce se intampla pe aici in ultima vreme (sau mai bine zis ce nu se intampla)

Voi, cei care aveti ocupatii creative, ce faceti ca sa va vina inspiratia? Impartasim vreun truc, ceva?

P.S. Am deja 2 texte, le-am trimis cuiva pentru pareri

- pe Adrian Soare l-am cam ratat, dar stiu ca stie ce vorbeste legat de barbati si femei. Si ideea ca aproape orice barbat poate invata sa fie atragator e adevarata

- Mihai Sturzu si proiectul lui Modelul Meu, care isi propune sa fie o interfata intre copii/tineri si modelele lor. E nevoie de asta in Romania incredibil de mult si chiar vorbesc din experienta proprie Ma tot gandesc cum am putea sa ne ajutam reciproc, el cu proiectul lui, noi cu “Let`s Do It, Romania!” Mi-a placut ca am simtit la el pasiune si faptul ca isi traieste visul.

- Cristi Lupsa a fost fermecator ca intotdeauna si ne-a dezvaluit 25 de surse de optimism din viata lui, de la prietena la prieteni, de la formatia necunoscuta la faptul ca sigur ai o fosta/un fost care e intr-o relatie cu cineva mult mai prejos decat tine si pana la o fraza aparuta intr-un ziar care nu are nici un sens si care ii aminteste mereu ca sunt altii muuult mai jos. Asa ca e ok.

- Cristina Bazavan a fost foarte sincera si a emotionat pe toata lumea, povestind despre clipele grele prin care a trecut atunci cand revista Tabu a fost scoasa din trustul Catavencu. Cristina s-a plimbat mult, vizibil prinsa de poveste, cu un picior in secventele din trecut in care pe de-o parte voia sa plece, dar pe de alta ceva o indemna sa faca totul ca revista sa supravietuiasca. Si a reusit. Interesant a fost momentul in care toata echipa s-a mobilizat pentru a strange bani pentru una dintre colege, care avea tatal bolnav si care a dus la sudarea echipei si la distragerea atentiei de la problema aflata pe ordinea de zi: pierderea iminenta a joburilor.

- Alexandra ne-a oferit o multime de detalii despre proiectul frumos care este Daydreamers. Nu stii niciodata ce se ascunde in spatele unor lucruri aparent simple, in care totul pare sa mearga excelent. Exista mereu momente in care vrei sa renunti, momente in care nu intelegi de ce te-ai bagat in chestia aia, momente in care oamenii apar ca prin farmec exact la momentul potrivit si te salveaza. E interesant ca Alexandra voia sa caute in alte zari oameni buni, care sa o inspire si care sa merite si a fost surprinsa sa-i gaseasca chiar aici, prin acest proiect. Am vorbit cu ea de n ori pe mail si tot n-am reusit sa ajung sa ma pozez. Ma intreb daca ma mai primeste acum, cand toata lumea se bate pe ea.

- Marta Usurelu ne-a spus mandra si vesela cum a reusit, impreuna cu intreaga echipa, sa salveze revista Biz intr-o lume a printului in care totul se prabuseste. Mesajul care a ajuns la mine e “se poate, daca oamenii cred si pun umarul la treaba!”

- Dan si Sandra au fost minunati, vorbind despre joaca. Mi-a placut Dan, mi s-a parut foarte motivational si am ramas cu salutul pentru “am chef de joaca!”. E o saritura simpla, hai sa o facem faimoasa!

- Mircea Ecxarcu a tinut un discurs haotic, dar cu multe idei care dau de gandit. Mi s-a parut genul love or hate si nu cred ca a lasat pe nimeni indiferent. A vorbit despre ce inseamna sa construiesti in interior, astfel incat, atunci cand dai la o parte casa, masina, jobul, sa ramana ceva. Trebuie sa poti fi fericit cu ce ai in tine, pentru ca oricum nu acele lucruri exterioare te fac fericit. Foarte zen, foarte asezat, foarte calm. Ma intreb cum a ajuns asa.

Trebuie sa mai spun ca mascota Gus (cunoscuta si ca Pufulet) mi-a placut la nebunie. A fost extrem de simpatica si a fost in poveste tot timpul, reactionand adorabil la orice intamplare: a dansat, a facut scheme, s-a bagat in seama pe langa speakeri, a facut poze cu noi, ne-a si imbratisat. Bravo Mircea, esti incredibil de natural, mai rar asa o mascota!

Mi-am luat doza de veselie pentru cateva luni si am cunoscut/vorbit cu niste oameni minunati. Am lucruri de facut, Optimism 2010 mi le-a aratat

In momentul in care ma aflu eu, la inceput de drum, tanara si plina de entuziasm, esecul poate fi parte din poveste mai mult ca oricand. Oricat m-as uita in alta parte mereu, oricat as incerca sa ma prefac ca nu exista, ca il pot pacali si ca mie n-o sa mi se intample, stiu mereu undeva bine ascuns in suflet ca nu e asa. Si, cum de fiecare data raul piere atunci cand e scos la lumina, iar puterea secretelor dispare atunci cand sunt dezvaluite, o fac si eu, aici, in cel mai public loc posibil. M-am decis sa accept cu adevarat ideea ca esecul e posibil, sa o privesc ca pe o optiune cu sanse destul de mari sa devina realitate si sa merg mai departe, fara sa ma mai sperie. Si chiar sa ma bucur cand se intampla, pentru ca oricum castig intotdeauna ceva – experienta lucrului facut in acel fel care nu a mers. Si asta merita de fiecare data incercarea. Iar aici vine de fapt ceea ce incearca multi traineri si speakeri sa ne spuna: conteaza cum privesti lucrurile si cu ce ramai in urma fiecarei intamplari. E intotdeauna si ceva ce poate fi luat pentru mai departe, in orice.

Si mai e ceva. Alta cale nu exista, asta e adevarul. E atat de palpabil, incat nu stiu de ce m-am ferit asa mult de el. Nu e ca si cum pot sa il ascund sub pres sau sa adorm si a doua zi sa nu mai fie acolo. Se poate intampla oricand sa nu iasa si e din film, la fel de mult cum e si succesul. Recunosc, mai am uneori vise de cale lina, fara prea multe obstacole, cand lucrurile se intampla si norocul incepatorului pluteste deasupra mea, asa cum scrie in Alchimistul. Cu toate astea, atunci cand vine vorba de lucruri cu adevarat importante, riscul creste proportional si tensiunea e acolo. Cu ea, si sansa de a da gres. Numai ca am sa o privesc in ochi si am sa o tratez cum trateaza un vorbitor la o conferinta situatia cand in sala e cel mai mare dusman: semi calm, semi emotionat, ca asa se intampla, dornic sa dea tot ce are mai bun, increzator in fortele proprii, constient de toate scenariile posibile. De fiecare data, pana la capat.

Si, asa cum zicea si Samuel Beckett: “No matter. Try again. Fail again. Fail better.”

Privind de departe toata scena, poti sa auzi vocea care iti spune sa renunti, ca nu merge.  Ca poate va merge, dar nu acum. Ca tocmai dorinta de a iesi blocheaza ceva, acolo, la un nivel superior si de neinteles.  Si ca numai detasarea poate sa aduca toate elemente in acelasi film. Pauza e si ea un ingredient important. Aceea e secunda in care trebuie sa te opresti.

Si, intr-adevar, se schimba ceva. Numai daca lasi timpul sa treaca, sa dispara vraja negativa care parca facea ca totul sa fie inaccesibil. E  ca si cum s-ar fi dat refresh si acum e bine. Nu inteleg si nu cred ca am cum. Pot doar sa simt cand se intampla, sa oftez si sa astept.

Anul asta de ziua mea m-am hotarat sa nu mai am nici o asteptare. Am primit deja cel mai frumos cadou pe care il puteam primi: merg din nou! Stau turceste si scriu(ceva imposibil de facut daca ai ghips, am aflat ), dupa o baie luuunga (alt lucru imposibil de facut cu piciorul rupt) si dansez prin casa (… ) pe melodia asta. Sa vina ora 00:00! Oricum, eu n-am 23 de ani pana maine la 9 dimineata