Am avut intotdeauna o admiratie secreta pentru oamenii care au curaj sa spuna ce gandesc si carora nu le e frica sa fie in opozitie cu alti oameni, fie ei si o majoritate infricosatoare. Oamenii care, desi sunt criticati foarte mult si considerati neconstructivi, lipsiti de diplomatie, prea directi, sunt respectati si apreciati tacit de toata lumea. Si asta pentru ca si restul si-ar dori sa aiba curajul lor.

De asemenea, mi se pareau foarte misto oamenii cu temperament vulcanic, carora le clocoteste sangele in vine, care fac in fiecare moment ce simt.  Care isi iau ce isi doresc, care se lovesc de multe lucruri, dar le accepta pe toate asa cum vin, care nu analizeaza prea mult fiecare cuvant si fiecare reactie. Care dau totul, ard in momentul acela, spun tot ce au pe suflet, iar apoi se intorc racoriti si stiu ca nu a mai ramas nimic… nici o urma care sa nu ii lase in pace zile si nopti viitoare.

Toate aceste cuvinte vin din partea unui om calm, calculat, foarte atent cu ce spune si cum e interpretat. Nu imi ieseam din fire, nu reactionam impulsiv, gandeam foarte mult inainte sa fac vreo afirmatie. Si nu-mi placea. Mi-as fi dorit sa fiu … ca cei despre care am povestit. De multe ori, ramaneam cu lucruri nespuse, care se transformau in intrebari in mintea mea: “de ce n-am spus ce cred cu adevarat?”,  “de ce n-am facut pur si simplu ce simteam?”, “”de ce fac mereu asa?”.

Ei bine, nu stiu cand si nu stiu cum, s-a produs switch-ul si am trecut in prima categorie. Unul dintre motive e sigur faptul ca am patit de multe ori ca, desi stiam dupa discutii in particular, care e parerea fiecarui membru al unui grup, sa ma trezesc intr-o discutie in plen ca nimeni nu mai recunostea nimic. Si atunci mi-am asumat eu rolul acesta. Si am descoperit ca … nu e cu nimic mai bine. Da, e un sentiment placut ca am curaj si ca spun ce cred si ce simt, insa ideea ca trebuie sa spui lucurilor pe nume – unor lucruri de multe ori nedorite  – e foarte greu de suportat. Eu una simt cum ma transform intr-o vrajitoare si nu stiu ce sa fac cu asta Pozitia asta nu e foarte placuta, chiar daca e una autentica.

Apoi, impulsivitatea a aparut si ea. Acum mi se pare o dovada de imaturitate sa nu te poti controla si nu mi se mai pare interesant sau revigorant. E doar pe moment si cred ca taria de a nu te lasa prada placerilor temporare e o mare virtute. Sunt intr-o mare dilema si legat de asta.

Cred ca diferenta dintre cele 2 categorii este si legata de greutatea cuvintelor, dar si de profunzimea lor. Cu cat faci mai des pasul spre a da lucrurile pe fata, cu atat lumea se obisnuieste ca esti asa si nu le mai ia asa de “in plin”. Atunci cand esti un om calculat, care analizeaza totul, o parere spusa dupa indelungi cugetari ar putea sa atarne mai mult, plus ca este de multe ori o dovada de minte limpede si maturitate.

Dilema mea insa ramane: eu de unde sunt de fapt? Voi din ce categorie faceti parte?

Etichete:calm, dilema, frica, impulsiv, pasiune de phoebs
4 Comments »

Un manager de corporatie se duce in vacanta pe o insula linistita, departe de viata tumultoasa de zi cu zi.

Cum statea el relaxat pe plaja, vede un pescar care pescuia in tihna, fara sa se agite foarte tare. Managerul intra usor usor in vorba cu el si ii spune:

- Uite, te vad ca pescuiesti aici. Stii ce-ai putea sa faci? Sa iti mai iei cativa prieteni, sa pescuiti impreuna si sa si vindeti din pestele prins. Apoi, cu banii castigati, sa va luati o barca si niste plase de prins pesti si sa mergeti in larg. In acest fel, veti prinde mai multi pesti si veti face mai multi bani. Cu banii stransi puteti sa va faceti o firma si sa ajungeti si sa vindeti in alte orase si sa exportati in ceva timp si in alte tari. Veti face o multime de bani si apoi veti merge in vacante foarte scumpe, pe insule exotice.

Pescarul ii raspunde nedumerit si amuzat:

- Dar… eu sunt deja pe o insula exotica

Ok, de obicei cand spun povestea asta lumea rade si se gandeste ca managerul e un fraier, ca se chinuie atat de mult timp pentru ceva ce pescarul are deja. Cu scopul asta am spus si eu povestea de cateva ori. Cu toate astea, la un moment dat m-am gandit mai atent la cei 2 si mi-am dat seama ca exista de fapt o mare diferenta intre ei. Nu e totuna sa stai pur si simplu pe o insula, asta sa fie viata ta dintotdeauna, si sa ajungi pe aceeasi insula, dupa o viata de munca solicitanta. Si asta pentru ca noi apreciem lucrurile prin comparatie si acest lucru le face pe unele sa fie extrem de pretioase. Si ni se par valoroase cele pentru care facem eforturi mari.

Si mai e ceva. Aud de multe ori oameni care si-ar dori vieti simple, sa se retraga undeva, sa fie “pescari”, sa aprecieze din nou lucruri marunte, cum sunt un rasarit de soare, un cantec de pasare sau un pom inflorit, si asta sa le fie de ajuns. Eu nu cred ca merge asa. Una e sa te nasti intr-un sat si sa traiesti toata viata acolo, sa nu stii cum e sa ai atat de multe facilitati, confort si atat de multe placeri si obligatii induse, si alta e sa duci ani in sir o viata intr-un oras cosmopolit, cu distractii, job si promovari, obiective de atins si lucruri de demonstrat si sa renunti deodata, ca sa duci o viata la tara. Din nou, pentru ca facem in continuu comparatii. Daca ai apucat sa experimentezi niste senzatii, e mult mai greu sa renunti la ele. Nu imposibil, insa doar mai greu.

De multe ori, ignoranta te face mai fericit.

Etichete:comparatii, efort, poveste, simplu, viata de phoebs
7 Comments »

Mi se pare absolut incredibil cum oamenii se descopera mai mult sau mai putin, infloresc sau se vestejesc, totul sub influenta celor care ii inconjoara si a mediului in care isi petrec fiecare zi, cel putin o anumita perioada din viata lor. Cred ca fiecare dintre calitatile si defectele noastre se manifesta in proportia in care se manifesta tocmai ca raspuns la ceea ce primim de la cei din jur. Acelasi om poate fi stralucitor intr-un loc si mediocru in altul. Depinde extrem de tare daca reusesti sa ii apesi butoanele, sa ii atingi inima si sa il faci sa rezoneze cu valorile in care crezi tu.

Nu poti sa pui eticheta unui om si sa spui despre el ca nu este in stare sa faca ceva, ca nu da totul sau ca nu ii pasa de nimic legat de un anumit subiect. Cred ca fiecare om are locuri in care simte ca se poate exprima, unde a intalnit oameni care il inspira si care il motiveaza sa dea tot ce are mai bun si locuri in care nu simte ca vrea sau ca e important sa-si aduca contributia. Este surprinzator cat de repede pot sa dispara “daruri” pretioase, cum sunt creativitatea, simtul umorului sau entuziasmul, sub efectul unor oameni seci, cu un nivel diferit de energie sau fara abilitatea de a trezi pasiunea sau de a inspira. I se poate intampla oricui, daca da peste persoane nepotrivite pentru el/ea.

Noi toti suntem niste piese de puzzle, care cautam constant tablouri in care sa ne potrivim. Cand nimerim unul care nu e pentru noi, doare tare, pentru ca ori raman goluri care nu pot fi umplute, ori rupem mici bucatele din noi, incercand sa ne potrivim. Ne prindem in cele din urma ca nu merge si plecam sifonati in noi cautari, de alte si alte tablouri, care sa aiba o forma dupa chipul si asemanarea noastra.

Sunt atat de multe tablouri in care nu avem ce cauta… Cu toate astea, si unul singur in care nu ne gasim locul poate avea un efect devastator asupra a ceea ce suntem noi cu adevarat. Pe langa ca pierdem timp pretios, care ar putea fi folosit pentru a ne dezvolta si a evolua, facem chiar pasi inapoi si uitam cine si suntem si ce putem, in incercarea de a intra in forma ceruta. Asa ca intrebati-va constant daca sunteti unde trebuie, daca locul si oamenii va inspira, daca ati crescut un pic fata de ieri, in directia in care va doriti. Avem prea multe de oferit, fiecare dintre noi, ca sa lasam o zi sa treaca pe langa noi fara sa ne exploatam potentialul la maximum.

Si mai e ceva: oricat ati incerca sa intrati in formele in care vor ceilalti, adevarul va fi mereu acolo, fie ca il bagati in seama sau nu.

Etichete:forma, piese, potrivi, puzzle, tablou de phoebs
1 Comment »

De fiecare data cand gasesc oameni care respira pasiune si misca ceva in ceilalti, mi se pare ca viata are cu adevarat un sens. Simt asa un fior de bucurie si incantare si imi doresc sa fiu si eu un astfel de om, chiar si pentru o singura persoana, 0,05%. Asa mi-am adus aminte ce rost avea blogul asta, inca de la inceputurile sale: era locul unde scriam despre ce m-a facut sa am declick-uri, locul unde spuneam povesti care m-au inspirat, locul in care cautam sa potrivesc piese de puzzle si sa gasesc solutii la tot felul de intrebari mai mult sau mai putin usoare. Totul, pentru mine si pentru oameni ca mine – era de fapt si acesta un scop – sa descopar oameni cu aceeasi convingere ca pasiunea e totul si acelasi entuziasm transpus in oricare ar fi modul pe care l-au ales pentru a vorbi lumii.

In ultimele luni am uitat de ce scriam, nu parea sa mai gasesc vreo utilitate in asta si nici n-aveam de gand sa ma reapuc prea curand, pana nu simteam ca e ce trebuie. Si astazi … everything came back to me! Mi-am amintit ce efect poate avea o simpla replica, un discurs, o persoana cunoscuta la o expozitie sau un text citit exact la momentul potrivit. Mi-am amintit ca idei care nu ne dau pace zile intregi au deseori nevoie sa fie impinse in gol pentru a se transforma in decizii, mi-am amintit cat de mult ajuta in clipele de singuratate sa realizezi ca mai sunt multi altii la fel de confuzi/tristi/nehotarati/speriati ca tine. Mi-am amintit ca lucrurile in care ma regasesc si in care pun pasiune nu trebuie si nu au de ce sa moara, pentru ca sunt atat de rare si atat de pretioase. Asa ca am sa continui.

Ce m-a inspirat a fost Talk-ul de mai jos si, in special, pasiunea cu care Sarah vorbeste. Este o tanara de 23 de ani, care crede si promoveaza spoken word poetry, o forma de a scrie absolut minunata. Pe tot parcursul discursului e in the flow, ma face sa simt ca e exact unde isi doreste si se joaca cu cuvinte intr-un mod delicios, pentru ca asta o reprezinta. Asa se intampla atunci cand ti-ai gasit calea: totul devine simplu, pentru ca esti “din peisaj”, incepi sa iti permiti sa fii atent la orice detalii, pentru ca big picture e deja rezolvat. Sarah vorbeste despre cum s-a apucat de spoken word poetry, despre cat de usor le e oamenilor sa se exprime prin acesta forma de arta accesibila oricui. Si asta pentru ca fiecare are propriile povesti, de o autenticitate pura, cuceritoare, atunci cand sunt puse pe hartie. Uitati-va, numai, veti intelege despre ce vorbesc! Multumesc, Nico, pentru ca mi-ai facut cunostiinta cu Sarah!

Etichete:a scrie, blog, insipratie, pasiune, povesti, sarah kay, spoken word poetry de phoebs
2 Comments »

Ce am sa scriu mai jos poate fi interpretat in egala masura ca superficial sau foarte adevarat si dovedit in nenumarate randuri, stiu. Plec din start de la premisa ca lucrurile sunt cum vrem noi sa le vedem si ca noi alegem fiecare interpretare. Sunt superficiala sau profunda. Ambele sunt adevarate, depinde din ce parte privesti.

De cate ori vi s-a intamplat sa stiti din prima clipa ca omul pe care tocmai l-ati cunoscut e pe aceeasi lungime de unda cu voi? De cate ori ati simtit cand ati ajuns intr-un loc nou ca va potriviti, ca e pentru voi, ca puteti sa dati totul acolo? Sau ca, dimpotriva, nu veti putea face niciodata mai mult decat strictul necesar, pentru ca nu rezonati cu oamenii, cu lucrurile pe care le faceti, cu atmosfera, cu … aerul? Eu cred ca de fiecare data, stim. Ceva in noi ne spune tot ce avem nevoie sa stim si cred ca inima merita ascultata de fiecare data. Ca n-o facem, asta e alta discutie. De ce n-o facem, e pentru ca n-avem incredere suficienta.

Nu cred ca am nevoie sa stau luni intregi intr-un loc, pentru a-mi da seama daca e pentru mine sau nu. Si asta pentru ca lucrurile pure, autentice, reale, au o vibratie speciala, pe care inima o va simti intotdeauna. Ma bazez pe asta constant, atunci cand apare noul in viata mea. Asa ajung sa petrec ore intregi cu necunoscuti sau sa renunt la un job dupa 2 luni, sa intru intr-un proiect nebunesc sau sa plec cu cineva la munte pentru un weekend, desi il cunosc de o saptamana.  Toate astea pentru ca vreau sa fiu 100%, acolo unde decid sa ma implic. Se simte imediat cand nu dai totul, iar orice mai putin decat totul e prea putin. Iata de ce caut in permanenta senzatii si stari puternice, care sa duca la decizii intr-o singura directie irevocabila. Nu se intampla asa de des cum as vrea – teama de a lua decizii pripite sta mereu ascunsa acolo, nu e ca si cum va disparea vreodata. Iar asta face intotdeauna decizia greu de luat. Voi fi insa mereu convinsa ca inima mea stie intotdeauna ce e bine pentru mine, chiar daca ma indoiesc constant de asta. Si, in final, tot ca ea fac, mai devreme sau mai tarziu. Chiar daca sunt o persoana care gandeste extrem de mult, am acceptat acum ceva timp ca mintea nu stie asa multe cum stie inima

Argumentul final pentru ce am scris mai sus este ca, lucrurile in care credem devin adevarul nostru. Iar eu cred in ce-mi spune inima mea.

Etichete:adevar, decizia, inima, profund, superficial, vibratie de phoebs
2 Comments »