M-am luptat de cand ma stiu cu dorinta de a pastra in viata mea oamenii si lucrurile care imi plac tare si care imi fac mult bine. Cred ca mereu imi va fi greu sa accept cand unele lucruri dispar, pur si simplu, fara prea multe explicatii sau fara sa existe un motiv real, palpabil, pentru care se intampla asa. Am cautat mereu sa inteleg care e cauza, de ce unii oameni nu mai vorbesc cu mine, de ce se schimba oameni din viata mea de la un an la altul, de ce unii nu mai sunt actori principali si nu mai au nici un cuvant de spus in filmul meu.
La fel, sunt atat de multe lucruri pe care le faceam inainte frecvent si care acum nu ma reprezinta. Sunt intr-o continua transformare si asta nu se va opri niciodata.
Mi-a spus cineva recent ca trebuie sa accept si atat, ca nu totul se petrece intotdeauna cum imi imaginez sau cum ma astept eu. Poate ca si el incerca sa ma pregateasca pentru o viitoare disparitie … nu stiu inca Uitandu-ma totusi in urma, in ultimele luni si in ultimii ani, exista persoane minunate, cu care nu vorbesc in fiecare zi sau cu care nu mai vorbesc de luni intregi, dar care sunt totusi foarte speciale pentru mine. Si cred ca incep sa inteleg si sa fiu ok cu ideea ca unii oameni au doar acest simplu rol: cateva ore, cateva zile, cateva luni, apar, isi pun amprenta puternic, ma ajuta sau ma influenteaza pozitiv si… asta a fost. Si asta nu inseamna ca e rau. Inseamna doar ca… si-au indeplinit misiunea si ca totul e perfect asa cum este. Interventiile lor sunt de-a dreptul salvatoare, apar in momente cheie sau spun ceva ce nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte. Si apoi gata. Nu are rost mai mult de atat, pentru ca orice prelungire a prezentei lor ar fi fortata. Imi e greu inca sa accept in totalitate ca nu am cum sa ii pastrez pe toti langa mine, ca cei mai buni prieteni, insa fiecare dintre ei va avea mereu un loc al lui in inima mea. Pentru ca ei toti au contribuit la ce sunt eu astazi. Si ma bucur tare ca a fost asa si stiu ca, atunci cand va veni din nou momentul, vor fi acolo din nou. Iar eu am sa zambesc frumos si am sa sper ca de data asta vor sta mai mult.
M-a lovit in seara asta o mare bucurie, pentru ca am realizat pe bune ceva: toata lumea asta frumoasa, ciudata, interesanta, cu bucati de lucruri care nu merg si piese care fac mereu click in anumite situatii e creata de mine si numai de mine. Am petrecut o seara fantastica alaturi de colegele mele de la The Practice si, dupa o discutie incantatoare, m-am intors acasa. O casa in care lumea imi spune ca simte o energie pozitiva, un loc “cosy”, cam asta e cuvantul cel mai des folosit.
Mi-e foarte clar acum ca tot ce e in jurul meu e creat de mine. In mintea mea imi spun lucruri despre absolut orice si ma comport in functie de ceea ce cred. Astfel, ceea ce cred devine realitate. Am inteles in sfarsit de ce atrag oameni minunati si de ce am constant discutii super abstracte, cu multa analiza. Pentru ca eu cred ca astfel de oameni imi trebuie si ca astfel de oameni merit. Si se intampla on and on. Am si zone in care nu mi se intampla nimic din ce mi-as dori, si asta din cauza ca nu cred ca se poate, nu cred ca am ajuns la nivelul la care sa merit sau alte prostii. Din acest motiv, nu sunt accesibila acelor oameni pe care mi i-as dori in viata mea, iar ei nu apar. E vorba despre dimensiuni diferite – ei nu ma vad, pentru ca eu nu imi creez in mintea mea locul in acea dimensiune. Dar, acum ca m-am prins, trebuie sa apar in peisaj!
Nu stiu daca ati inteles tot ce-am spus. E o chestiune de feeling mai presus de orice. In cuvinte simple, vi se intampla ce credeti ca e normal sa vi se intample. Daca vi se tot repeta situatii, voi le atrageti, pentru ca faceti mereu acelasi lucru, repetati un tipar. Daca pot sa cred cu toata forta in mintea mea ca ceva se va intampla, chiar se va intampla. Fiecare isi creaza propriul film, in care alege totul, de la senzatii la personaje sau muzica. Oamenii cauta oamenii cu acelasi film, asta ii uneste. Daca intalniti pe cineva care vine sa faca scandal, refuzati pur si simplus sa iesiti din filmul vostru calm si pozitiv si nu intrati in al lui. Veti vedea cum va pleca, pentru ca nu a gasit ce cauta. Cred ca sunt pregatita sa fac acest pas – sa nu mai cad prada impulsivitatii si pornirilor de moment. Sa aleg sa raman in povestea mea, care e cum vreau eu si atat. Sergiu, multumesc!
Nu stiu daca are vreo legatura cu scrisul in sine, sau mai degraba cu avalansa de lucruri in care am fost implicata in ultima perioada, insa … n-am mai putut sa scriu aici. Deloc. Si nu pentru ca nu am inspiratie – am idei notate in atat de multe locuri, incat le-am pierdut sirul… Simteam insa ca nu pot, era un fel de blocaj la un nivel pe care nu puteam sa-l identific. De altfel, nici acum nu pot si nici nu stiu daca mi-a trecut. E un sentiment atat de prezent, incat ar fi usor sa scriu despre el. And here I am.
De fiecare data cand ma gandeam sa scriu, mi se parea mult prea greu. Mi se parea ca m-ar consuma prea mult, ca mi-ar lua timp, timp pe care l-as fi putut valorifica altfel. Nu mai era important, pur si simplu, pentru ca aveam atentia si energia concentrate pe alte domenii. A fost LDIR, care m-a stors de puteri si unde am dat foarte mult, au fost toate evenimentele din viata mea, de la un nou job si pana la succesul nebun de pe 25 septembrie, urmat de multe felicitari, idei, ganduri, pareri, intrebari,indoieli, decizii de luat. Si, ce inca nu a disparut cu siguranta, intrebarea despre unde e locul meu de fapt si care sunt lucrurile pe care, daca le-as face, as face o diferenta majora si as simti ca plutesc. N-am inca raspuns si ma simt uneori obosita de atata alergat si cautat. Si poate ca nu e asta calea. Asa ca am sa stau si am sa las lucrurile sa vina la mine si sa se intample. Si acum fac asta, in timp ce scriu exact ce-mi vine si ce simt. E duminica, e soare, e liniste si cred ca tocmai mi-am amintit de ce imi placea sa vin aici.
Sunt foarte foarte fericita, pentru ca tocmai m-am intors de la PR Award! Acolo, “Let`s Do It, Romania!” a castigat premiul cel mare la categoria ONG!!! Am chiar langa mine trofeul competitiei, un Golden PR Award for Excellence de care sunt foarte foarte mandra! Am urcat pe scena impreuna cu Anamaria, colega mea cu care am lucrat cel mai mult pe partea de comunicare, si cu Liana, initiatorul proiectului. Am vorbit toate 3, cate putin despre ce a insemnat acest minunat proiect pentru noi, despre ce a reusit sa arate LDIR – ca se poate si in Romania!
Acum simt ca au meritat cele 2 nopti pierdute scriind la case, cand nu gaseam cuvintele cele mai potrivite, cand tot descopeream lucruri in plus de adaugat, pentru ca facusem atat de multe!!!! A fost extrem de greu sa ma incadrez in cateva pagini, pentru ca proiectul e gigant. Ma bucur mult ca ne-am decis sa ne inscriem, a fost o miscare pe ultima suta de metri, cu 2 zile inainte de DDL. Noroc ca Alex s-a ocupat de traducere si Anamaria de inscriere, cu tot ce a presupus ea. Sunt super incantata!
LDIR are un potential fabulos pentru premii… asa ca ne vom inscrie in toate competitiile posibile Beware!
00:00 - eram la sediul Mediasat, in febra pregatirilor. Asteptam sa vedem cum se modifica pe site din 1 zile ramase in 0 zile ramase, dar counterul nu ne-a prea bagat in seama. Asa ca l-am rugat pe Ionut sa puna direct “Acum curatam Romania!” Lumea scria mailuri, eu m-am apucat sa scriu mesajul de multumire care urma sa fie pe site a doua zi seara. Aveam de facut si speech-ul pentru MC de la party, dar n-am reusit in seara aia. Colegii mei se plimbau de colo colo, cu discutii despre server, puncte de inregistrare, site, voluntari, cine cum vine, saci, manusi, foi, tabele, stiri, judete, coordonatori. Toata saptamana a fost de fapt la fel, cu intalniri aproape in fiecare seara.
01:30 – am plecat de la Mediasat impreuna cu Nara, care a venit din Slovenia special pentru actiunea noastra si care a stat la mine. Am stabilit ca ne vedem toti peste cateva ore, la 7 mai precis. Stiu ca am adormit dupa un masaj extraordinar (se pricepe Nara bine de tot la asta) si ca era sa nu ma trezesc.
05:00 - Liana ne da un mesaj tuturor, de trezire si mobilizare. Asta e ziua pentru care ne agitam de un an! zicea ea, dar eu am mai stat pana pe la 6 si ceva. Si apoi…
06:45 – eram in taxi, spre Mediasat, impreuna cu Nara, cu tricoul LDIR pe mine, extrem de vesela si gata de actiune. Am auzit la radio o stire despre actiunea noastra si a fost primul semn ca urma sa fie bine. Ne-am inveselit si mai mult si am vorbit putin cu taximetristul care ne-a zis ca a fost foarte mediatizata actiunea si ca stie de ea.
07:20 – in sediul Mediasat destula lume ajunsese deja. Ana, colega mea draga de la comunicare – nicaieri. Ne-am prins toti ca nu se trezise (era de asteptat la cat a tras de ea lunile astea). Am decis impreuna cu Silvia sa mergem sa o trezim, nu putea rata ziua cea mare! Am prins un taxi din zbor, am mers ca vantul si ca gandul cu o taximetrista simpatica si am ajuns la Ana acasa. Aici – surpriza, am intrat intai in blocul gresit, apoi, la cel corect, nu reuseam sa deschidem usa!! Codul n-a mers, eram deja aproape de renuntare…cand…Silvia a deschis usa, numai ea stie cum! Am intrat, am sunat insistent, ne-a deschis colega Anei, am intrat peste Ana, care dormea linistita, cu toate telefoanele sunand in continuu. Ana s-a trezit linistita (mult prea linistita, if u ask me, pentru ora care era) si in 20 minute eram inapoi la Mediasat…
08:15: nebunia incepuse, voluntarii erau deja la punctele de inregistrare! Lucrurile nu mergeau tocmai bine, auzeam din toate partile numai vesti rele: ca unii oameni nu erau la locul lor, ca altii de-abia montau cortul la Bricostore Baneasa (Veronica mi-a zis asta, cea care la 7:30 era la inregistrare), asa ca am decis: trebuia sa mergem sa ii ajutam! Ne-am impartit, iar eu cu Mihai si Alina Bogdan ne-am indreptat spre Baneasa, in special pentru ca urma sa avem o interventie la ora 9:20 la Pro TV, prima de la curatenie. Eram foarte agitata, pentru ca nu stiam cum voi ajuta exact acolo. Nu stiam cum se inscrie lumea, nu stiam ce sa le explic, nu stiam cum e cu transportul la mormane (RATB-ul ne-a ajutat cu autobuze pentru voluntari) Ma temeam ca voi da de o multime de oameni furiosi si dezamagiti de noi, vedeam deja articolele din presa despre proasta organizare LDIR. Ajunsi acolo, erau intr-adevar multi oameni care asteptau, insa erau calmi si totul parea sub control. Ionut Tunaru era cel care raspundea la toate intrebarile, iar eu chiar nu stiam cum pot sa ma implic. Aveam insa un scop: sa aducem voluntari la Baneasa pana la 9:20, pentru ca cei de la Pro voiau sa aiba ce filma! Asa ca l-am stresat pe Ionut sa adunam voluntarii, sa ii bagam in autobuz si sa plecam, dupa indelungi rugaminti si batai de cap. Dar in autobuz a fost superb, m-am simtit ca-n excursie. Lumea era vesela, canta, le-am facut multe poze.
9:20 – am ajuns la timp la Baneasa, voluntarii au fost debarcati si au inceput sa se raspandeasca peste tot. Irina de la Pro era multumita de imaginile pe care le-au filmat, iar eu am dat si o scurta declaratie.Si eu si Ionut eram mai linistiti, dupa cat l-am stresat si m-am stresat sa ajungem la timp. Dar era frumos, i-am pozat pe voluntari, toata lumea plecase la vanatoarea de gunoaie!
10:30 – printr-un mare noroc, dragii nostri colegi Stefan, Silvia si Adina au venit sa ne ia de la Baneasa si astfel a inceput aventura noastra in 5 pe teren. Mergand prin zona gradinii zoologice, am descoperit ceva fantastic: copiii de la Institutul Britanic, impreuna cu profesorii lor, erau gata de actiune. Aratau minunat, aveau si bannere cu LDIR, desenate de ei, sepcute, manusi, saci, totul aranjat ca la carte. Ne-au primit ca pe niste eroi, am facut poze de grup, acela a fost momentul cand am simtit ca merita, si merita tare de tot. Toti simteam ca plutim, eram extrem de energizati si increzatori. Lucrurile se intamplau, iar noi creasem totul!
11:30 – urmatoarea noastra oprire a fost Moara Vlasiei, unde Stefan avea de lasat niste saci. Pe drum m-am intalnit cu cateva colege de liceu, pe care, sincer, nu m-as fi asteptat sa le vad niciodata acolo. Erau echipate, bucuroase de experienta si parca si sa ma vada. Uimitor, pe bune! Cum stateam noi opriti, o masina a trecut pe langa noi si a facut dreapta, cazand un pic in sant. N-a fost nimic grav, dar niste politisti din preajma au venit repede sa vada ce se intamplase. Soferul trasese aiurea de volan, atat.
Ajunsi la Moara Vlasiei, am primit si un telefon de la TVR1, care voia sa filmeze cu noi. I-am chemat acolo, pentru ca erau si multi voluntari. Era frumos si aici, chiar si Monica Tatoiu curata cu spor, iar ea mi-a dat-o la telefon pe … Cristina Topescu, Prima TV, care si ea voia sa vorbeasca cu noi. Pentru ca urmatoarea opririe era tot la Baneasa (chemasem Pro-ul acolo pt urmatoarea interventie) am chemat-o tot acolo, impreuna cu Monica. Am dus saci, manusi, m-am intalnit si cu Bianca, colega mea de The Practice, convinsa pe ultima suta de metri sa se alature proiectului. Atunci mi-am dat seama ca balerinii mei verzi nu erau deloc potriviti cu situatia si ca urmau sa pateasca ceva rau rau pe bolovanii de pamant care erau pe acolo. Am incercat si sa ma descalt, dar era mult prea dureros. In fine, saci multi, lume harnica, mult gunoi, cam asta au gasit cei de la TVR cand au venit. Am vorbit pe rand, eu despre ideea generala, Stefan despre sponsorizarile din proiect, iar Ionut despre numarul de volunari cunoscut pana la acea ora. Era pe la 80 000 -100 000 la acel moment.
13:30 – back to Baneasa, pentru intalnirea cu Prima TV. Cristina Topescu era deja acolo, si a stat ceva timp de vorba cu noi. Eu si Ionut am vorbit din nou despre proiect si realizari, iar Cristina ne-a propus sa ne implicam si in alta cauza: cainii vagabonzi. Poate next time
14:15 – am plecat sa mancam ceva, desi mi-ar fi placut sa mai vedem un loc. Dupa o scurta vizita la punctul de inregistrare, am fost la Ikea, unde am laudat minunata prajitura Almond atat de tare, incat toti si-au luat si asta. Si au fost impresionati
15:30 – am ajuns la Mediasat, unde colegii mei lucrau de zor, fiecare cu ale lui. Noi am venit cu super vibe, pentru ca intr-adevar, daca nu ieseai pe teren, nu respirai cu adevarat proiectul. Eram multumiti si fericiti, iar lumea se chinuia sa stranga datele din teren. Nu stiam daca sa organizam conferinta de presa sau nu, pentru ca stiam ca presa scrisa nu vine duminica. Dupa multe consultari (inclusiv cu draga noastra Crenguta Rosu, care ne-a fost alaturi in tot acest timp si care a fost, desigur, si la curatenie) am decis sa o facem simplu, jos la Mediasat, pentru cine dorea. Ora 7 era cea anuntata, iar datele erau clar, preliminare.
18:00 – primele stiri incep sa apara, iar intreaga noastra echipa aplauda la materialul realizat de Cristina Topescu pe Prima TV. A fost o super atmosfera, oamenii se uitau la 2 televizoare, fericiti ca am reusit! Da, reusisem, ne apropiam de 150 000 de voluntari!
19:00 – un jurnalist de la Agerpress a venit sa afle cifrele, dupa ce am trimis un comunicat scurt de chemare a tuturor celor care vor vestea in direct. Au venit si cei de la Pro, care ne-au filmat pe toti, asa cum meritam. Liana a spus: Suntem mandri sa va spunem ca 150 000 de voluntari au participat astazi la curatenia nationala, iar noi am tipat “Am facut-o, Romania!” Da, o facusem. Am vazut si la Pro.
20:30 – am urmarit cel mai bun reportaj facut despre ziua de curatenie – cel de la TVR. Declaratiile noastre, alaturi de cele ale volunarilor, ale Monicai Tatoiu + Zoli invitat in platou, ca sa discute despre initiativa si despre efectele acesteia. La final, a fost lansata si intrebarea zilei, chiar despre asta. Asa se face, cand vorbim de o actiune de asemenea amploare! Aplauze multe multe, din nou!
20:45 - echipa de finantare ne-a facut o megasurpriza: ne-a adus tort si sampanie, ca sa sarbatorim reusita in stil mare. Am ciocnit, am mancat toti impreuna din tort, a fost minunat! Chiar am simtit ca am facut ceva extraordinar: toti oamenii aia au iesit sa curete tara datorita noua!!!! Si urma… petrecerea!!
21:00 – stateam in fata blocului impreuna cu Nara, pentru ca uitasem cheile la Mediasat. O asteptam pe sora mea sa mi le aduca pe ale ei, linisititi, stiind ca de fapt nu vom ajunge la 21:30 cand incepea totul. Am mai aranjat niste chestii prin telefon, m-am imbracat de sarbatoare si au zburat spre party!
22:00 – am ajuns la party, unde lumea deja se adunase. Am ales ca locatie fostul Twice, actual KulturHaus, unde am chemat toti partenerii, sponsorii, prietenii, presa, toti voluntarii care erau din Bucuresti si au vrut sa sarbatoreasca cu noi faptul ca am reusit. Aveam si o misiune – sa brifez MC-ul cu ce avea de zis. Desi la inceput stabilisem sa fie Stefan Murgeanu, mi-am dat seama ca s-ar potrivi mai bine cineva din proiect. Si cine ar fi fost mai buni decat Stefan si Ionut, 2 dintre membrii amuzanti si simpatici ai echipei? Le-am explicat succint ce aveau de zis si am trecut la urmatorul capitol: dansatorii (vedeti mai incolo ce-i cu ei). Venisera si erau in backstage, pentru ca aveau si minori cu ei. Nu prea intelegeau ce se intampla, dar i-am adus in club, unde am descoperit ca masa care era rezervata pentru fusese ocupata. Si imi spusesera de la inceput sa avem grija! A trebuit sa ridicam cativa oameni… dar am reusit sa rezolvam situatia. Peste ceva timp, ei s-au dus sa se schimbe.
23:00 – party-ul a inceput oficial, prin multumiri si anuntul despre numarul de voluntari mobilizati. Am anuntat si tombola, pe baza numerelor de pe flyerele LDIR de la intrare puteai castiga unul dintre cele 3 premii: premiul 3 – multi mici cu mustar; premiul 2 – un copac cu cioburi; premiul 1 – un grataaaaaaaaar!!! plus multe tricouri LDIR. Am ascuns si niste cravate prin club, pe care oricine le putea gasi si primi cadou. Acestea fiind spuse, echipa a fost invitata pe scena. A fost un moment superb, pe care era sa-l ratez, pentru ca eram in celalalt capat. Am fugit, am impins oameni (scuze!) si am ajuns… fiecare dintre noi a spus cateva cuvinte (eu am spus niste prostii, n-am avut deloc inspiratie) legat de ce a insemnat proiectul si ce am realizat noi, iar Nara si Heikki au fost si ei invitati pe scena. Am fost aplaudati intens, ce succes!
Am dat si premiile (dupa niste minute in care nu gaseam bolul!), cel mai tare moment fiind cand Liana, plictisita de atatea tricouri trase la sorti, a inceput sa arunce cu ele in public. A scapat repede, evident
In tot acest timp, eu incercam sa-mi dau seama daca dansatorii sunt gata. Mare stres am avut si cu asta! Ma gandeam ca trebuie sa ocolesc tot clubul ca sa ajung la ei, dar n-a fost cazul. M-am prins si eu in cele din urma ca backstage-ul comunica si altfel cu scena. Si, dupa ce echipa a impartasit experientele de proiect, a urmat trupa Performance, care a fost o aparitie electrizanta! Vorbisem cu Caisa de la Dansez pentru Tine sa facem un dans care sa transmita ideea de “we did it together” – sa porneasca de la cativa oameni si sa se raspandeasca peste tot, asa cum a fost si cu LDIR. Au fost extraordinari, toti eram hipnotizati, iar lumea a inceput sa danseze nebuneste, a fost superb!!
00:00 – 05:00 – cea mai tare petrecere la care am fost vreodata, si veti intelege de ce spun asta. Am avut o perioada in care am vrut sa il bat pe DJ (m-am si certat cu el) pentru ca punea o muzica absolut groaznica, mai ales dupa ce dansatorii incisesera bine spiritele. In timpul asta am baut impreuna cu Ana cocktail-ul Let`s Do It, Romania! care arata foarte frumos, colorat, asa cum i se potriveste unui proiect cu un astfel de logo
Si apoi… nu stiu cum, dar ne-am adunat toti si am inceput sa dansam. Sa dansam, sa facem poze, sa ne imbratisam. Da, stiu de la ce a pornit. De la imnul nostru drag, pe care DJ-ull initial ne-a zis ca nu ni-l poate pune. Ei bine, a putut. Iar noi … am explodat! Am tipat cu toate puterile “Tara mea este model!!”, am sarit, ne-am pupat, a fost incredibil! Am simtit implinirea aia adevarata, care e atat de rara, dar si atat de pretioasa! Au urmat si alte melodii unde am dansat toti, imbratisari multe, glume, cuvinte calde si multe multumiri. Ne-am conectat cum n-o ma facusem niciodata in lunile care au trecut. La asta ajuta petrecerile! Am descoperit ca eu si Andrei Cosuleanu facem echipa minunata la dans – cu tot felul de figuri si invarteli, ca Stefan e fan Depeche si ca Ionut Iordachescu stie tango… iar eu nu Nu mai voiam sa plecam…
Am reusit sa parasim clubul dupa 5 dimineata, cand practic ne-au dat afara (au aprins lumina) si am plecat impreuna cu Nara spre casa. Am mers pe jos, a fost frumos si racoare, ne-a prins si ploaia… a fost ceva unic, ceva care ne-a atins pe toti, am vazut-o si la colegii mei. Dupa aceasta zi, cred ca nimeni nu mai e la fel.
Am scris mult, stiu. Dar n-am cuvinte destule sa spun cum a fost de fapt.
Uitandu-ma totusi in urma, in ultimele luni si in ultimii ani, exista persoane minunate, cu care nu vorbesc in fiecare zi sau cu care nu mai vorbesc de luni intregi, dar care sunt totusi foarte speciale pentru mine. Si cred ca incep sa inteleg si sa fiu ok cu ideea ca unii oameni au doar acest simplu rol: cateva ore, cateva zile, cateva luni, apar, isi pun amprenta puternic, ma ajuta sau ma influenteaza pozitiv si… asta a fost. Si asta nu inseamna ca e rau. Inseamna doar ca… si-au indeplinit misiunea si ca totul e perfect asa cum este. Interventiile lor sunt de-a dreptul salvatoare, apar in momente cheie sau spun ceva ce nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte. Si apoi gata. Nu are rost mai mult de atat, pentru ca orice prelungire a prezentei lor ar fi fortata. Imi e greu inca sa accept in totalitate ca nu am cum sa ii pastrez pe toti langa mine, ca cei mai buni prieteni, insa fiecare dintre ei va avea mereu un loc al lui in inima mea. Pentru ca ei toti au contribuit la ce sunt eu astazi. Si ma bucur tare ca a fost asa si stiu ca, atunci cand va veni din nou momentul, vor fi acolo din nou. Iar eu am sa zambesc frumos si am sa sper ca de data asta vor sta mai mult.
Beware!
English 
Română 
