…
Dupa inca o noapte alba, incercand pentru a nu stiu cata oara sa imi arat ca totul e bine, am ajuns pana la urma tot in acelasi loc. Tot incercand sa scriu si sa imi explic, si sa ma fac sa inteleg. Am ajuns la concluzia ca nu ma mai cred nici eu pe mine. Am nevoie de un scuturat serios si cateva palme. Anca, ce tot faci???
Aseara, intr-un club cu geamuri mari din Bucuresti, ascultand muzica care ma facea sa ma gandesc la toate lucrurile inutile, ma uitam in oglinda si imi vorbeam. Ma uitam in ochii mei si incercam sa ma conving. Stiam, de fapt, ca sunt vorbe in vant. Iti poti repeta la nesfarsit lucruri, poti sa stabilesti niste reguli clare, ca apoi sa te duci usor, usor, parca legat la ochi spre acelasi final stiut de la inceput. Eu totusi trebuie sa ma conving. Eu ma bat, eu sunt o luptatoare!
Exista in viata fiecaruia un moment (sau mai multe, daca esti mai fraier, sau daca nu te-ai invatat minte) cand suntem loviti si invatam sa fim rai. Nimeni nu vrea sa sufere si toti invata asta dupa experiente dureroase. Ce ramane in urma lor ? Oameni schimbati, cu urme adanci, oameni care invata sa minta si care si-au promis ca nu li se va mai intampla asta niciodata din nou. Ce trist. Eu nu vreau sa ajung asa.”M-am ucis, pe dinăuntru, ca să n-o facă altcineva” spunea Alexandra. N-as vrea sa-mi fac asta niciodata. De fapt, nu stiu daca as fi in stare. Si, cum ii spuneam si unui prieten drag, eu cred ca de fapt toti speram in noi, loviti, raniti, cu lacrimi in ochi sau in suflet, ca intr-o zi cineva va aparea si ne va demonstra ca ne inselam. Ca cineva ne va arata ca povestile sunt adevarate, si ca putem si noi sa fim personaje principale. Si ca finalul fericit exista. Pana atunci insa, trebuie sa fii atent, nu, in fiecare clipa, cum sa te joci cu oricine ar aparea in calea ta, sa il invingi, de parca totul ar fi o lupta, sa iti demonstrezi, iar si iar si iar ca acum esti tare. Ca momentele alea fac parte dintr-un trecut foarte indepartat si ca acum esti altfel.
Atat de frica iti e ?
